Şi Anul Nou ?…

Împărăţia Ta este Împărăţia tuturor veacurilor, Hristoase Dumnezeule, şi stăpânirea Ta rămâne din neam în neam, căci toate întru înţelepciune le-ai făcut, vremuri şi ani mai înainte rânduindu-ne nouă; pentru aceea, mulţumind întru toate şi pentru toate strigăm: Binecuvântează cununa anului bunătăţii Tale şi ne învredniceşte fără de osândă a-Ţi cânta: Doamne, slavă Ţie!

Pe 1 ianuarie Biserica sărbătoreşte Tăierea Împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos şi pomenirea Sfântului Vasile cel Mare. Această sărbătoare dublă este îndelung expusă şi meditată în textele rânduielilor de rugăciune ale acestei zile, şi pe bună dreptate.

Pe de o parte, tăierea împrejur (circumcizia) şi punerea numelui Mântuitorului Hristos în cea de a opta zi de la naşterea Sa reprezintă confirmarea realităţii întromenirii Cuvântului lui Dumnezeu şi a intrării sale în poporul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Sfântul Vasile este cu adevărat un mare ierarh care, prin sfinţenia vieţii, prin înţelepciunea scrierilor şi prin activitatea sa filantropică fără egal, a devenit Părinte şi luminător al Bisericii, aşa cum puţini a cunoscut istoria creştinătăţii. Atât sărbătoarea Tăierii Împrejur cât şi pomenirea Sfântului Vasile – e de prisos să mai amintim – nu au nici o legătură cu începerea anului civil, cu sărbătoarea Anului Nou. Tăierea Împrejur se sărbătoreşte la 1 ianuarie pentru că este exact a opta zi de la Crăciun, de la Naşterea Domnului, iar Sfântul Vasile este pomenit pentru că la această dată, în anul 379, s-a mutat la cele veşnice acest Sfânt Părinte.

În sens oficial şi liturgic, Biserica pare a ignora sărbătoarea Anului Nou, împreună cu toate festivităţile şi petrecerile ce o însoţesc. Ca şi cum nu ar fi influenţată de schimbarea celor pământeşti şi trecătoare şi de provizorietatea şi efemerul lumii acesteia. Fără îndoială că aceasta nu ar fi în contradicţie cu caracterul supratemporal şi mai presus de lume al religiozităţii creştine. Pentru Dumnezeu cel veşnic, fără de început şi fără de sfârşit, atemporal şi fără umbră de schimbare nu există zile, luni şi ani; nu au nici o însemnătate. „Că o singură zi înaintea Domnului este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” citim în Scriptură (2Petru 3, 8): atât de relativ este timpul în raport cu dumnezeirea. O mie de ani sunt, înaintea Celui nepieritor, cât o zi apusă sau cât cele trei ore ale unei străji de noapte: „O mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii” (Psalmi 89, 4). Apostolul Pavel este aspru în a condamna alipirea servilă, uneori formală şi fixistă faţă de un cult bazat pe „înţelesurile slabe şi sărace” (Galateni 4, 3. 9) ale calculelor temporale: „Ţineţi zile şi luni şi anotimpuri şi ani!… Mă tem pentru voi ca nu cumva să mă fi ostenit la voi în zadar” (Galateni 4, 9-10).

Fără a tăgădui caracterul supratemporal al cultului său şi fără a se înrobi scadenţelor veacului, Biserica nu putea să nu ia în considerare curgerea timpului. Biserica nu este numai organism dumnezeiesc ci şi omenesc; este realitate de dincolo de lume dar şi lucrătoare în lumea aceasta, după modelul lui Hristos, Dumnezeu deplin şi om deplin, consubstanţial Tatălui în dumnezeire şi consubstanţial nouă în omenitate. După modelul Capului ei, Biserica – Trupul – este realitate divino-umană. Aşa precum în Hristos firea dumnezeiască s-a unit celei umane şi a sfinţit-o, tot astfel cultul Bisericii a preluat elemente ale lumii acesteia pe care le-a încreştinat, sfinţindu-le. Aplicarea acestui principiu este evidentă şi în ceea ce priveşte calendarul şi sărbătorile Bisericii. Când mesajul creştin a fost predicat în lume, Biserica nu a căutat să-şi inventeze un nou sistem de măsurare a timpului, propriu şi exclusiv creştin. Cu înţelepciune, cu prudenţă dar şi cu inventivitate, creştinii nu numai că nu au abolit, dar au preluat şi au încreştinat nu numai calendarele, ci şi unele sărbători preexistente. Astfel, ziua de 14 Nissan, Paştile din calendarul ebraic, sărbătorirea trecerii Mării Roşii, a devenit Paştile Domnului, trecerea Lui şi a noastră de la moarte la viaţă. Sărbătoarea dăruirii Legii pe muntele Sinai şi a secerişului, Cincizecimea, a devenit sărbătoare a pogorârii Sfântului Spirit şi a începutului secerişului spiritual. Sâmbăta, ziua sărbătorească din săptămână închinată odihnei, s-a transformat în Duminică, sărbătoarea săptămânală a Învierii. 25 decembrie, ziua păgână a renaşterii soarelui (Dies Natalis Solis Invicti) a devenit sărbătoarea creştină a naşterii Soarelui Dreptăţii, Iisus Hristos.

Şi Anul Nou? Aici lucrurile sunt mai complicate, iar povestea încreştinării acestei sărbători mai lungă şi mai întortocheată. Şi, poate de aceea, mai interesantă. Nu vom putea urmări în aceste rânduri întreg labirintul de calendare solare, lunare, religioase sau civile, diferind de la cetate la cetate sau de la zonă la zonă, pe care le-a întâlnit creştinismul la apariţia sa. La Roma exista calendarul lui Numa Pompilius care avea drept început al anului ziua de 1 martie. În anul 45 î.Hr. Iulius Caesar a creat un nou calendar (iulian) pe baza celui anterior modificat şi a stabilit începutul anului la 1 ianuarie. Această zi era sărbătorită cu multă solemnitate, mari festivităţi, jertfe religioase dar şi cu jocuri de noroc, baluri mascate, petreceri şi orgii. Unele dintre aceste obiceiuri au rămas şi în societatea creştină, în ciuda opoziţiei Sfinţilor Părinţi şi a interdicţiilor Sinoadelor. 1 ianuarie a rămas drept început al anului în occident, chiar dacă, local, început al anului era considerată ziua de 1 martie (vechea dată) sau Crăciunul sau Bunavestire sau Paştile.

În Orient existau mai multe calendare şi Anul Nou se sărbătorea la date diferite. În regiunea Asiei Mici anul nou coincidea cu echinocţiul de toamnă iar de acolo a fost mutat pe cel mai apropiat început de lună, adică pe 1 octombrie. Între timp, 23 septembrie a devenit sărbătoare naţională în Imperiul Roman, datorită zilei de naştere a împăratului Octavian Augustus. Această zi a fost stabilită la nivel civil în 312 d.Hr. drept început al Indictului, perioada de 15 ani destinată adunării impozitelor. Indict a ajuns să însemne şi intervalul unui singur an calendaristic. Această dată a fost preluată şi încreştinată de Biserica de Răsărit, iniţial, drept început al noului an. În 462 d.Hr., din motive practice, pentru ca prima zi a anului să coincidă cu prima zi a lunii, începutul Indictului a fost stabilit la 1 septembrie. Această zi era socotită drept început al anului în toată perioada bizantină. Şi Biserica s-a adaptat din nou. De fapt, întreaga slujbă bizantină de 1 septembrie este consacrată Noului An, atât religios cât şi civil. După căderea Constantinopolului şi dominaţia otomană, când 1 ianuarie a devenit început al anului civil şi în Răsărit, Biserica nu a mai avut puterea să asimileze schimbarea şi să-şi adapteze cultul liturgic noii situaţii calendaristice de facto. Tezaurul de rugăciuni destinate începutului de an rămâne ascuns pe data de 1 septembrie, dată care de prea puţini mai este simţită drept „Anul Nou”.

pr. dr. Eduard-William Fărtan
Rectorul Misiunii Române Unite din Londra