Parabola vameşului şi a fariseului

Lc 18,9-14

A spus această parabolă unora care se credeau în sine drepţi şi-i dispreţuiau pe alţii:

„Doi oameni au urcat la templu ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt vameş. Fariseul, [stând] în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig».

Vameşul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!»

Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”.

A spus această parabolă unora care se credeau în sine drepţi şi-i dispreţuiau pe alţii.

Nu putem să ne rugăm şi, în acelaşi timp, să dispreţuim; să-i cântăm lui Dumnezeu şi să fim nemiloşi cu oamenii, să ne simţim buni şi să ne îmbătăm cu defectele altora.

Pr. Ermes Ronchi

Fariseul, [stând] în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta.

Fariseul îşi începe rugăciunea cu cuvinte potrivite: “Dumnezeule, îţi mulţumesc”. Dar tot ceea ce urmează este greşit, pentru că pe el nu-l mai interesează Dumnezeu: “nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri”. Nu se confruntă cu Dumnezeu, ci cu ceilalţi, iar ceilalţi sunt toţi incorecţi şi imorali. Precum toţi fundamentaliştii, este un angoasat şi un nefericit; trebuie că se simte tare rău pe lumea asta, în care corupţia se tot răspândeşte, imoralitatea are câştig de cauză... Singurul care se salvează este el. Este un onest amărât: de fapt acela care priveşte doar spre sine însuşi, nu se iluminează niciodată.

Eu postesc, eu dau zeciuială, eu..., eu…. Fariseul îşi adoră propria inimă, se roagă sieşi, se pierde într-un monolog în care este fascinat doar de două litere magice, pe care nu încetează să le repete: eu..., eu.... Este precum Narcis la oglindă, departe de Dumnezeu şi de ceilalţi. Narcis este mai departe de Dumnezeu decât Cain, pentru că este in-convertibil, precum sunt toţi aceia care au pierdut simţul păcatului şi al relaţionării.

E ca şi cum Dumnezeu nici nu ar exista; Dumnezeu nu foloseşte la nimic, pentru că este doar ca o oglindă în care să se reflecte propria auto-suficienţă. Fariseul nu mai are nevoie de Dumnezeu; nu-i vorbeşte lui Dumnezeu, ci doar sieşi: cunoaşte ce e bine şi ce e rău şi, desigur, răul coincide doar cu ceilalţi; cunoaşte judecata lui Dumnezeu, de la care nu mai are nimic de primit, aşa cum nu mai are nimic de învăţat de la ceilalţi. Dumnezeul lui nu mai are un rol de îndeplinit; doar înregistrează.

În sine, parabola poate să ne provoace nelinişte: ne anunţă că rugăciunea poate să ne despartă de Dumnezeu şi de ceilalţi, poate să ne deraieze conştiinţa, făcând-o să se înşele aspra lui Dumnezeu şi a celorlalţi. Există un mod cu totul greşit de a ne ruga, un mod care ne poate transforma în “atei”. De altfel, în Tatăl nostru, care este modelul oricărei rugăciuni, nu se zice niciodată “eu” sau “al meu”, ci întotdeauna “Tu” şi “al nostru”: împărăţia Ta, ...pâinea noastră...

Fariseul a uitat cuvântul cel mai important de pe lume –“tu”. Viaţa şi rugăciunea parcurg acelaşi drum: căutarea nesfârşită a unui TU, om sau Dumnezeu, în care să putem să ne recunoaştem pe noi înşine, să ne recunoaştem iubiţi şi vrednici de iubire, capabili de întâlnire adevărată, care să ne facă fiinţa să înflorească.

Vameşul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!»

Primul cuvânt pe care-l rosteşte este un “tu”: Tu, îndură-te de mine”. În timp ce fariseul îşi construieşte propria religie în jurul a ceea ce el însuşi făcea, vameşul o edifică pornind de la ceea ce Dumnezeu face.

“îndură-te de mine păcătosul!”

Al doilea cuvânt: “pacatosul”, de mine păcătosul. În acest cuvânt, e cuprinsă o întreagă mărturisire: “sunt un hoţ, e adevărat, dar nu e bine; nu sunt un om onest, ştiu, dar astfel nu sunt niciodată fericit; mi-aş dori mult să fiu diferit, dar nu reuşesc: astfel, Tu mă iartă şi mă ajută!”.

«Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!»

Vameşul pune la centrul rugăciunii lui nu pe sine, ci îndurarea lui Dumnezeu, nu “eu”-l său ci pe “Tu”. El se roagă pentru că are nevoie, are de primit ceva de la Dumnezeu; şi mai ales pentru că este în stare să rostească cuvântul central al rugăciunii -“tu”. Şi astfel eu şi cu tu încep să comunice, ceva trece între capătul templului şi capătul cerului. Fariseul spune “eu”; se simte un subiect activ. Vameşul spune “de mine”; se simte obiect, destinaţie a iubirii.

Vameşul a coborât la casa lui îndreptăţit,

nu pentru că ar fi fost mai smerit decât fariseul (nu putem să-L merităm pe Dumnezeu, nici măcar cu umilinţa noastră), ci pentru că se deschide –precum o poartă ce se deschide spre soare, precum o velă ce se umple de vânt- în faţa unui Dumnezeu care este mai mare decât păcatul lui, un Dumnezeu care este asemenea unei adieri care-l ajută să pornească din nou. El se deschide în faţa milostivirii, această extraordinară slăbiciune a lui Dumnezeu, care este şi unica Sa atotputernicie.

A ne ruga înseamnă a-i spune TU lui Dumnezeu. La centrul vieţii religiose nu stă ceea ce eu fac, ci ceea ce face Dumnezeu. La centru nu este moralitatea sau imoralitatea mea ; la centru stă acţiunea lui Dumnezeu care mântuieşte, care primeşte, care dă viaţă. Dumnezeu nu se merită: se primeşte. Mântuirea înseamnă că El iubeşte, nu că eu iubesc.

Rugăciunea nu se face pentru a obţine anumite lucruri, ci pentru a ne schimba. Fariseul nu vrea să se schimbe: înşiră lucrurile bune pe care le-a împlinit, le enumeră, face bilanţul trecutului. Vameşul nu înşiră acţiunile sale, ci spune doar: “eu sunt un păcătos”. Există un prim mod de a mă ruga, ce constă în a expune lucrurile care-mi convin. Al doilea mod, constă în încercarea de a instaura o relaţie, de a crea un contact eu-tu. Fundamental nu este a vorbi despre noi înşine, ci a instaura o relaţie.

A ne ruga înseamnă a porni într-un pelerinaj; -pentru a nu fi departe de Dumnezeu, departe de ceilalţi. Revin acasă. Pelerinaj spre locul inimii.

Pr. Ermes Ronchi

Traducere Pr. Cristian F. Sabău