În ritul bizantin: Întâmpinarea Domnului (prezentarea lui Isus la templu), 2 februarie

În ritul latin: Prezentarea lui Isus la templu -2 februarie; Sf. Familie (Anul B) –prima duminică după Crăciun

Luca 2, 22-40

22 Când s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, l-au dus la Ierusalim ca să-l ofere Domnului, 23 după cum este scris în Legea Domnului: Orice prim născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul 24 și să aducă jertfă, după cum este spus în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel.

25 Și iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon și acesta era un om drept și evlavios care aștepta mângâierea lui Israel și Duhul Sfânt era asupra lui. 26 Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Hristosul Domnului. 27 A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinții l-au adus pe copilul Isus, ca să facă după obiceiurile Legii cu privire la el, 28 l-a luat în brațe și l-a binecuvântat pe Dumnezeu spunând: 29 „Acum slobozește-l, pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, 30căci au văzut ochii mei mântuirea ta 31 pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, 32lumină spre luminarea neamurilor și slava poporului tău, Israel!” 33 Tatăl și mama lui se mirau de cele spuse despre el. 34 Simeon i-a binecuvântat și i-a spus Mariei, mama lui: „Iată, acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora în Israel și ca semn de contradicție – 35 ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi – iar o sabie va străpunge sufletul tău”. 36 Era acolo și Ana, profetesa, fiica lui Fanuel, din tribul lui Așer. Aceasta era mult înaintată în vârstă. După ce trăise cu bărbatul ei șapte ani de la fecioria ei, 37 era acum văduvă și ajunsese la optzeci și patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi și noapte prin posturi și rugăciuni. 38 Fiind prezentă și ea, îl preamărea pe Dumnezeu și vorbea despre [copil] tuturor celor care așteptau eliberarea Ierusalimului. 39 Când au împlinit toate după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. 40 Iar copilul creștea și se întărea, plin de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era asupra lui.

Iosif şi Maria îl duc pe prunc la Ierusalim, pentru a-L oferi Domnului. Este fiul lor dar, cu toate acestea, nu le aparţine lor. Fiul care le-a fost dăruit este oferit deîndată spre împlinire unui alt vis, spre un alt drum. Părinţii împletesc aşadar destinul unei familii cu destinul întregii umanităţi. Copiii nu sunt ai noştri, îi aparţin lui Dumnezeu, aparţin universului, aparţin istoriei şi omenirii, aparţin unei vocaţii pe care nu o cunoştem. Ei trebuie să realizeze nu dorinţele noastre, ci dorinţa lui Dumnezeu; aceasta înseamnă sfinţenia familiei. În schimb dacă familia se închide, ajunge să îşi destineze copii spre ceva nesemnificativ şi să se programeze pe sine doar spre ceva cu bătaie scurtă.

Sfinţenia casei mele este atunci când mă simt iubit şi sunt în stare să iubesc, sălăşluind într-o iubire mai mare decât propria mea casă; adică dacă sălăşluiesc în iubirea lui Dumnezeu. În acel moment, viaţa înfloreşte în toată densitatea şi frumuseţea ei misterioasă.

În templu, Iosif şi Maria întâlnesc doi oameni vârstnici ieşiţi din comun, doi oameni încărcaţi de ani, dar plini sufleteşte; doi oameni care nu trăiau prizonieri în amintirile lor, ci profeţi ai viitorului, deschişi către ceilalţi: Simeon priveşte departe, iar Ana le vorbeşte celorlalţi. Toate acestea sunt simboluri ale unei bătrâneţi deschise, înţelepte şi vii, în stare să întrezărească ceea ce alţii încă nu văd.

În templu, Pruncul trece din braţele Mariei în cele ale lui Simeon, cu gesturi pline de încredere. Acesta este un simbol măreţ, invitaţia a lua în propriile noastre braţe, cu încredere, prezenţa misterioasă a lui Dumnezeu, care se întrupează, sălăşluieşte, se dă pe sine în chip, în gesturi, în privirile celor care îmi sunt dragi.

Braţele lui Simeon îl ridică spre ceruri pe Fiul lui Dumnezeu, pe întâiul născut al lumii. Îl oferă pe mieluşelul oferit de către Dumnezeu. El este darul care tămăduieşte vechile rupturi dintre om şi Dumnezeu. Este darul care spune: primeşte-mă, dăruieşte-mă, dăruindu-mă mă vei primi din nou (Rig Veda).

Simeon ştia că nu avea să moară înainte de a-l vedea pe Mesia. Aceste cuvinte sunt scrise şi pentru mine, sunt păstrate în Scriptură de către Spiritul Sfânt, pentru ca eu să le păstrez în inimă.

Eu nu voi muri înainte de a-L vedea pe Domnul. Spiritul a aprins această dorinţă, va face să înmugurească ochi noi care vor şti să vadă lumina ce răsare, viaţa mângâiată. Iar lumina va putea ajunge în sfârşit, precum pentru Simeon care părea să nu mai aibă viitor, pentru care părea că timpul s-a sfârşit, s-a consumat fără a duce la nimic. Eu nu voi muri fără a vedea ofensiva lui Dumnezeu, mântuirea care încolţeşte; îngeri fără de aripi care vestesc minunăţia lui Dumnezeu. Eu îl voi vedea, şi voi fi precum Maria şi Iosif ce împlinesc legea Domnului, şi sunt deschişi în faţa profeţiei; se comportă respectând regulile şi primesc neprevăzutul, asiguraţi de către ritual şi miraţi de către profet.

Simeon îi spune Mariei trei cuvinte grandioase, pentru a-i explica cine este fiul Ei: acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora în Israel și ca semn de contradicție. El este aici, acum, în mijlocul nostru, cădere, înviere, contradicţie.

...Fii pentru mine cădere, Doamne. Nu mă lăsa niciodată pradă indiferenţei, nu mă lăsa în pacea amăgitoare, Cristoase, dulcea mea cădere, Tu care faci să cadă viaţa insuficientă, viaţa muribundă, lumea mea constuită din măşti şi minciuni, ce faci să cadă viaţa alcătuită pe amăgiri şi iluzii. Contrazi-mă, Doamne, contrazi gândurile mele cu gândurile Tale, contrazi-mi mediocritatea pe care o îndrăgesc atât de mult, cât şi siguranţele lui Narcis ce există în mine. Contrazi imaginea incompletă ori falsă cu mi-am făcut-o despre Tine, precum şi războiul ce-l port în inimă. Fii-mi înviere, atunci când cred că totul s-a sfârşit, când am un gol lăuntric şi văd doar întuneric ’naintea ochilor. Fii-mi înviere, viaţă ce umple toate fibrele sufletului, după căderile prea uşoare, după lipsurile mele de fidelitate, după umilirile care mă ard. Iar apoi învie cu lucrurile pe care le credeam apuse”.

Cădere, înviere, contradicţie. Trei cuvinte ce conferă vieţii o nouă dimensiune. Contradicţie în inima logicii umane, cădere a idolilor şi a iluziilor, înviere a tuturor mugurilor de viaţă şi de iubire cărora nu reuşim să le dăm un suflu aici pe pământ.

Simeon nu o leagă pe Maria doar de crucea Fiului, ci de toată recolta de lacrimi şi de contradicţii ale Evangheliei şi a vieţii. Chiar şi ţie, Marie. Nu eşti scutită. Credinţa nu anesteziază viaţa. Credinţa şi sfinţenia, nici pentru Ea, cât şi nici pentru noi, nu sunt o asigurare împotriva suferinţei, a pierderilor definitive sau a nenorocirilor. Tot ea, durerea, nu te va lăsa niciodată să te afunzi în banalitate.

Iar ţie o sabie... Durerea te va lega de mulţi oameni, de toţi cei străpunşi de sabie, pentru că durerea nu caută explicaţii ci părtăşie. Iar dacă sabia va fi contradicţia vieţii şi va apărea ca o distrugere a acesteia, se va împlini a treia zi cel de-al treilea cuvânt al lui Simeon: învierea.

Dumnezeu se arată întotdeauna în aceste două feluri, alternând mereu lumină şi umbră, vestiri şi îndoieli, miracol şi viaţă cotidiană, profeţie bucuroasă şi spadă.

Evanghelia ne arată doi bătrâni care ştiu să aştepte. Orientaţi spre Dumnezeu precum floarea soarelui spre lumină, ei întrezăresc ceea ce ceilalţi nu văd: a început ofensiva lui Dumnezeu, care se va lăţi asupra lumii întregi.

Simeon spune: „ochii mei au văzut mântuirea tuturor”. În realitate ce mântuire a văzut? Avea în faţă doar un copil, Cuvântul ce încă nu vorbea şi care nu era încă rostit (T.Eliot). A văzut o lumină pregătită pentru toţi.

Dar ce fel de lumină emană acest micuţ fiu al pământului, chiar şi având ochi de cer? Simeon a surprins esenţialul: mântuirea înseamnă o persoană, lumina întrupată a lui Dumnezeu, înseamnă evanghelia Sa, împărăţia Sa, luminoasă şi tainică în acelaşi timp. S-a născut pentru ca eu să mă nasc.

Iată mângâierea lui Israel: Isus este întărirea pe care Dumnezeu i-o trimite Israelului, sfârşitul nopţii şi a absenţei; dar Isus este, de asemenea, mângâierea pe care Israel i-o oferă Domnului, pentru că –în sfârşit- îl primeşte pe Dumnezeu şi îl strânge într-o îmbrăţişare. În acel Prunc ce este trecut cu duioşie din braţele unuia în braţele celuilalt, Israel îl mângâie pe Domnul său, îl întăreşte în lunga Sa aşteptare, mântuieşte sensul unui Dumnezeu care de dintotdeauna era în căutarea omului.

Pentru mine, mântuirea înseamnă a deveni Simeon, înseamnă a-L lua –asemenea acestuia- pe Isus între braţe, ţinându-L ca pe ceva drag, înseamnă a vedea în El ceea ce ceilalţi nu văd, lumină care trece din mână în mână. Atunci şi eu voi putea mângâia pe Domnul meu şi porţia mea de lume; nu voi muri nici eu înainte de a putea să mă bucur de lumina chipului Său.

Pr. Ermes Ronchi

Traducere de Pr. Cristian F. Sabău