„Ascultă fiică şi vezi…” – Sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului

În 21 noiembrie a fiecărui an Biserica sărbătoreşte Intrarea în Templu a Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioarei Maria. Sărbătorile Preacuratei, atât de dense de semnificaţii, sunt manifestări concrete ale modului în care adunarea dreptcredicioşilor a înţeles să cinstească preasfânta viaţă a Maicii Domnului şi desăvârşita identificare a acesteia cu taina Fiului lui Dumnezeu.

Tradiţia, în Protoevanghelia lui Iacob şi în Evanghelia lui pseudo-Matei, ne spune că, împlinindu-se trei ani de la naşterea Maicii Domnului, dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana au vroit să împlinească făgăduinţa pe care au făcut-o lui Dumnezeu înainte de naşterea fiicei lor. Căci ei, fiind oameni sterpi şi nerodind până la vârstă înaintată, numai prin rugăciune, post şi fapte bune au obţinut de la Dumnezeu harul să se zămislească prunc în pântecele Anei. Şi au făgăduit atunci că, dacă se va naşte copilul – băiat sau fată – îl vor dărui Domnului Dumnezeu spre a-L sluji în toate zilele vieţii sale. Ca să împlinească legământul lor, sfinţii şi drepţii Ioachim împreună cu soţia sa, Ana, au adunat rudeniile lor de neam împărătesc şi arhieresc – căci sfântul Ioachim era din neamul lui David iar sfânta Ana din seminţia lui Aaron – şi, sfătuindu-se cu ei, au adunat multe copile nevinovate şi curate de o vârstă cu Preacurata şi mai mari ca să o însoţească pe această copilă la Templu. Şi au pornit în alai sărbătoresc cu făclii aprinse în mâini şi cântând psalmi de la Nazaret spre Ierusalim, astfel încât toţi care îi vedeau se minunau de această strălucită adunare. Şi au ajuns la Templul din Ierusalim, locul unic şi sfânt de închinare a poporului Vechiului Legământ, construit de Solomon împăratul şi restaurat de Zorobabel după ce a fost pustiit pe vremea robiei babiloniene. Acest Templu era o zidire impunătoare care trezea admiraţia celor care îl vedeau. La intrare avea cincisprezece trepte după numărul celor cincisprezece psalmi pe care preoţii şi leviţii îi cântau când intrau la slujbă. La fiecare treaptă ce urca în Templu se cânta câte un psalm din psalmii treptelor, după cum îi vedem până astăzi în Psaltire. Când a ajuns Fecioara Maria la aceste trepte drepţii Ioachim şi Ana vroiau să o ducă de mână, ca pe o copilă ce nu poate păşi pe trepte. Dar ea, întărită fiind de Spiritul Sfânt, s-a desprins din mâinile lor şi de ceata fecioarelor ce o însoţeau şi a început să urce ca o porumbiţă nevinovată peste trepte ajungând la treapta cea mai de sus, încât se mirau toţi cum o copilă mică poate urca atât de uşor treptele, ca şi când ar zbura. Acolo o aşteptau preoţii îmbrăcaţi în veşminte de aur împreună cu proorocul Zaharia, arhiereul anului aceluia. Acesta a binecuvântat-o, a luat-o în braţe şi, după ce a dus-o în Templu şi a închinat-o, – descoperindu-i-se de la Dumnezeu cine este această dumnezeiască pruncă – a făcut un lucru neobişnuit şi cu totul neîngăduit de Legea Veche. A dus-o pe Sfânta Fecioară nu în Sfânta, acolo unde intrau preoţii, ci dincolo de a doua catapeteasmă, în Sfânta Sfintelor, acolo unde intra numai Marele Preot o dată pe an şi nu fără jertfă sângeroasă, pentru curăţirea lui şi a poporului. Acolo a dus-o, aşadar, pe Preacurata, unde arhiereul îndrăznea să intre numai o dată pe an, căci se afla acolo tot ce Dumnezeu lăsase mai sfânt poporului lui Israel: Chivotul Legământului ferecat în aur, având înăuntru tablele Legii, mana pe care Dumnezeu a trimis-o din cer spre hrană poporului Său în pustie şi toiagul sacerdotal al lui Aaron (cfr. Evr 9, 3-5). Doi heruvimi de aur străjuiau Chivotul Mărturiei, aripile lor întinse alcătuind un piedestal vizibil pentru tronul cel nevăzut al lui Dumnezeu. Preacurata a rămas la Templu până când preoţii au încredinţat-o, la vremea cuvenită, dreptului Iosif.

Această istorisire a desfăşurării ceremoniei intrării în Templu a Maicii Domnului oferă un cadru plin de simbolism pentru esenţa teologică profundă a sărbătorii. Vechiul Templu al prezenţei Dumnezeieşti primeşte pe Ceea ce este Biserică vie întru tot sfântă a prezenţei lui Dumnezeu întrupat. Chivotul Legământului a fost purtat de poporul ales prin pustie în Pământul Făgăduinţei. Sfântul prooroc şi împărat David a dansat de bucurie înaintea chivotului (cfr. II Regi, cap. 6). Generaţii întregi au ars de râvnă să construiască un templu prezenţei lui Dumnezeu, dar numai lui Solomon i s-a dat harul să-l desăvârşească (cfr. III Regi, cap. 8 ). Gestul final cel mai solemn al ceremoniei sfinţirii templului a fost aducerea şi aşezarea Chivotului în Sfânta Sfintelor. Cu aceasta “slava Domnului a umplut templul şi s-a sălăşluit în el” (III Regi 8, 10-11). Acestea toate nu sunt altceva decât prefigurări, imagini profetice, proorocii despre persoana Maicii Domnului care în sărbătoarea de faţă este prăznuită ca nou Chivot desăvârşit şi etern al lui Dumnezeu. Ea a purtat în pântecele ei nu tablele de piatră ale Legii, ci pe Cel ce este “plinirea Legii şi a proorocilor”; nu mana căzută în pustie, ci pe Cel ce este “pâinea cea vie care coboară din cer” (Ioan 6, 51); nu toiagul înmugurit, semnul sacerdotal al lui Aaron ci pe Cel ce este “preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Psalmi 110, 4), Hristos Domnul. Prin intrarea în el a Maicii Sfinte, Templul cel vechi este purtat la plinătatea lui şi intră în caducitate. Ceea ce era prefigurare face loc realităţii, ceea ce era temporar îşi încheie misiunea şi este substituit de ceea ce nu cunoaşte stricăciune, templul pământesc este înlocuit de cel ceresc. De aceea cântările Bisericii o laudă: “Preacuratul Templu al Mântuitorului, cămara cea de mult preţ şi Fecioara, sfinţita vistierie a slavei lui Dumnezeu, este adusă astăzi în Casa Domnului, împreună aducând harul cel din Spiritul Dumnezeiesc; pe care o laudă îngerii lui Dumnezeu: Aceasta este cortul cel ceresc.” (condacul sărbătorii). Maica Domnului este templu preasfânt al Mântuitorului, Care prin jertfa templului Trupului Său luat prin Întrupare de la Spiritul Sfânt şi din Maria Fecioara împacă lumea cu Dumnezeu. În Preacurata se împlineşte proorocia psalmistului care zice: “Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită de poporul tău şi de casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumuseţea ta.” (Psalmi 44, 12-13a) şi alta, asemenea: “Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei se vor aduce ţie, întru veselie şi bucurie, în palatul Împăratului” (cfr. Psalmi 44, 16-18). Maica Domnului este cea care, în sărbătoarea aceasta, lăsând casa părintească, înconjurată de prietenele sale, se dăruieşe în feciorelnică bucurie şi veselie, cu toată inima şi cu viaţa ei toată Împăratului Dumnezeu.

Adâncul tâlcului teologic al sărbătorii acesteia a fost prăznuit de Sfânta Biserică şi cinstit nu numai prin sfintele slujbe din fiecare lăcaş de cult ci şi prin numeroasele paraclise, biserici şi mănăstiri închinate acestei sărbători. În mod deosebit pe teritoriul ţării noastre, în Bucovina, praznicul acesta al Preacuratei, cu toate amănuntele copilăriei ei, a fost izvor de inspiraţie şi celebrat în icoane sfinte de zugravii ce au împodobit gropniţa mănăstirii Humor cu o lungă serie de cadre ce istorisesc şi teologhisesc taina Maicii Preacurate aşa cum o cinstim şi noi în sărbătoarea ce ne stă înainte.

Pr. Eduard-William Fărtan

Rectorul Misiunii Române din Londra