A şasea şi cea din urmă săptămână a Postului este numită „Săptămâna Stâlpărilor". în timpul celor şase zile care premerg Sâmbetei lui Lazăr şi Duminicii Stâlpărilor (Floriilor — n.tr.), slujbele Bisericii ne îndeamnă să fim urmăritorii lui Hristos, după cum întâi El însuşi ne vesteşte moartea prietenului Său iar apoi începe călătoria Sa către Betania şi Ierusalim. Tema şi tonul săptămânii sunt date Duminică seara, la Vecernie:

      „începând cu dragoste a şasea săptămână a cinstitului post, să aducem credincioşilor cântare înaintea prăznuirii stâlpilor Domnului Celui ce vine în slavă cu puterea dumnezeirii în Ierusalim, ca să omoare moartea."

     Centrul atenţiei este Lazăr. boala sa, moartea sa, mâhnirea rudeniilor sale şi răspunsul lui Hristos la toate acestea. Astfel, Lunea auzim: „Astăzi, umblând Hristos pe lângă Iordan, I S-a arătat boala lui Lazăr..."; Marţea: „Ieri şi astăzi a fost boala lui Lazăr..."; Miercurea: „Astăzi Lazăr murind se îngroapă şi-l jelesc surorile..."; Joi: „Două zile are astăzi Lazăr cel mort. In cele din urmă, Vinerea:  „în ziua de mâine Domnul vine să ridice pe fratele cel mort (al Martei şi al Măriei)."

     Întreaga săptămână este astfel petrecută în contemplaţia spirituală asupra viitoarei întâlniri dintre Hristos şi moarte — întâi în persoana prietenului Său, apoi în însăşi moartea lui Hristos. Este apropierea acelui „ceas al lui Hristos" despre care El a vorbit adesea şi spre care a fost orientată întreaga sa slujire pământească. Atunci trebuie să ne întrebăm: Care este locul şi înţelesul acestei contemplaţii în slujbele Postului? Care este legătura acesteia cu nevoinţele noastre din timpul Postului?

     Aceste întrebări presupun o alta, cu care trebuie, pe scurt, să ne ocupăm acum. La pomenirea diferitelor evenimente din viaţa lui Hristos foarte des, dacă nu cumva întotdeauna, Biserica transpune trecutul în prezent. Astfel, în ziua Naşterii Domnului cântăm:

„Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte..."; în Vinerea Patimilor: „Astăzi stă înaintea lui Pilat..."; în Duminica Floriilor (Stâlpărilor): „Astăzi vine la Ierusalim..." întrebarea este: care este înţelesul acestei transpuneri, semnificaţia acestui astăzi liturgic?

      O covârşitoare majoritate a credincioşilor înţeleg, probabil, că este vorba de o metaforă retorică, o poetică „figură de stil în vorbire". Modul nostru modern de abordare a cultului este fie raţional fie sentimental. Abordarea raţională constă în reducerea prăznuirii liturgice la idei. Ceea ce în cult nu poate fi redus la un adevăr intelectual este etichetat drept „poezie" — adică ceva ce nu trebuie luat foarte în serios. Şi chiar dacă este evident că evenimentul prăznuit de către Biserică aparţine trecutului, liturgicului astăzi nu i se dă nici un înţeles serios.

Cât despre abordarea sentimentală, pentru acest fel de pietate, cultul reprezintă înainte de orice altceva un cadru util pentru rugăciunea particulară, un fundal inspirator, al cărui scop este de a ne „încălzi" inima şi de a o întoarce către Dumnezeu.

Conţinutul şi înţelesul slujbelor, al textelor, al rânduielilor şi actelor liturgice este aici de o importanţă secundară; sunt de folos şi suficiente atâta vreme cât imi dă „starea de rugăciune”. Şi astfel liturgicul astăzi este dizolvat aici, ca de altfel şi toate celelalte texte liturgice, într-un soi de „rugăciune" nediferenţiată din punct de vedere al devoţiunii şi al inspiraţiei.

      Datorită lungii polarizări în mentalitatea Bisericii noastre dintre aceste două moduri de abordare, este foarte dificil astăzi să arătăm că adevăratul cult al Bisericii nu poate fi redus nici la „idei", nici la „sentimentalism". Nu putem prăznui idei! Cât despre rugăciunea particulară, adevărata prăznuire implică atât un eveniment cât şi reacţia socială sau obştească la acesta. O prăznuire este posibilă numai când oamenii se adună laolaltă şi, depăşind separarea şi izolarea lor obişnuită unul faţă de altul, reacţionează împreună cu un trup, întocmai ca o persoană în faţa unui eveniment (de exemplu: venirea primăverii, o căsătorie, o înmormântare, o biruinţă etc). Iar miracolul natural al întregii prăznuiri este exact acela că depăşeşte, chiar dacă numai pentru o vreme, nivelul ideilor şi pe acela al individualismului. Individul se pierde cu adevărat în prăznuire, iar uniformitatea comunitară îi găseşte pe ceilalţi într-un fel unic. Dar care este atunci astăzi înţelesul liturgicului prin care Biserica îşi începe toate prăznuirile sale? Cu ce înţeles întâmplări ale trecutului sunt prăznuite astăzi?

      Se poate spune fără exagerare că întreaga viaţă a Bisericii este o continuă comemorare şi aducere aminte. La sfârşitul fiecărei slujbe ne referim la sfinţii „a căror pomenire o săvârşim", dar înainte de toate pomenirile, Biserica este aducerea aminte de Hristos. Dintr-un punct de vedere cât se poate de firesc memoria este o facultate ambiguă. Astfel, să ne aducem aminte de cineva pe care îl iubim şi pe care l-am pierdut; aceasta semnifică două lucruri. Pe de o parte, memoria este mai mult decât simpla cunoaştere a trecutului. Când îmi amintesc de răposatul meu tată, îl văd; el este prezent în memoria mea nu ca un rezumat a tot ceea ce ştiu despre el, ci aşa cum l-am cunoscut în întreaga sa realitate vie. Totuşi, pe de o altă parte, tocmai această prezenţă mă determină să simt acut faptul că el nu mai este aici, că niciodată în această lume şi în această viaţă nu-i voi mai atinge mâna pe care atât de viu o păstrez în amintire.

Memoria este astfel cea mai minunată, dar în acelaşi timp şi cea mai dramatică facultate umană, pentru că nimic nu descoperă mai bine natura căzută a vieţii noastre, imposibilitatea omului de a păstra, de a poseda cu adevărat ceva în această lume. Memoria ne descoperă faptul că „timpul şi moartea stăpânesc pe pământ". Dar, tocmai din pricina acestei funcţii umane unice a memoriei, creştinismul este axat pe ea, pentru că ea constă mai întâi în amintirea unui Om, a unui Eveniment, a unei Nopţi, în adâncul şi întunericul despre care ni s-a spus: „... faceţi aceasta spre pomenirea Mea". Şi, iată, minunea se împlineşte! II pomenim şi El este aici — nu ca o icoană nostalgică a trecutului, nu ca un trist „niciodată mai mult", ci cu o aşa puternică prezenţă încât Biserica poate repeta la nesfârşit ceea ce apostolii au rostit după întâlnirea pe drumul spre Emaus: „Oare nu ardea în noi inima noastră? (Luca, XXIV, 32.)

      Memoria naturală este întâi de toate o „prezenţă a absenţei", astfel încât, în măsura în care cel pe care ni-1 amintim este prezent, cu atât este mai acută durerea absenţei sale. Dar în Hristos, memoria a devenit din nou puterea de a umple timpul întrerupt de păcat şi moarte, de ură şi uitare. Această memorie, ca putere peste timp, şi frângerea lui reprezintă tocmai ceea ce se află în centrul prăznuirii liturgice, a liturgicului astăzi. Să fim siguri, Fecioara nu naşte astăzi, ca „stare de fapt" nimeni nu stă în faţa lui Pilat, iar ca fapte, aceste evenimente aparţin trecutului. Dar astăzi nu putem aminti aceste fapte, iar Biserica este mai întâi de toate darul şi puterea acelei amintiri care transformă faptele trecutului în evenimente veşnic pline de înţeles.

      Prăznuirea liturgică este astfel o re-intrare a Bisericii în eveniment, iar aceasta nu înseamnă pur şi simplu „ideea" acestuia, ci este bucuria sau tristeţea lui, realitatea vie şi concretă a sa.