Lecturi: Evrei 9,11-14; Marcu 10,32-45

La Utrenia din Joia celei de a cincea săptămâni auzim încă o dată Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, de data aceasta în totalitatea sa. Dacă la începutul Postului acest Canon a fost ca o uşă ce ne-a condus către pocăinţă, acum, la sfârşitul Postului, el pare ca un „rezumat" al pocăinţei şi ca o împlinire a acesteia. Dacă la început îl ascultam doar, acum, cuvintele sale, pline de înţeles, au devenit cuvintele noastre, plângerea, nădejdea şi pocăinţa noastră şi, de asemenea, o „evaluare" a postului nostru:

cât de multe din acestea au devenit cu adevărat ale noastre? Cât de departe am ajuns pe calea acestei pocăinţe? Pentru că toate cele ce ne privesc se apropie de sfârşit, de acum înainte îi urmăm pe ucenici, care „erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, şi lisus mergea înaintea lor". Iar lisus le-a spus: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte, şi-L vor da pe mâna păgânilor, şi-L vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui, şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia" (Marcu, X,32—45). Aceasta este Evanghelia celei de a cincea Duminici.

      Tonul slujbelor Postului se schimbă. Dacă de-a lungul primei părţi a Postului ostenelile noastre ţinteau la propria noastră curăţire, acum suntem chemați să înţelegem că această curăţire nu reprezenta o finalitate în sine, ci ea trebuie să ne conducă la contemplarea, înţelegerea şi improprierea tainei Crucii şi învierii.

Sensul ostenelilor noastre ni se descoperă acum ca o participare la această taină cu care eram atât de obişnuiţi, încât o acceptam de la sine şi pe care acum o uităm pur şi simplu. Şi în timp ce-L urmăm, urcând la Ierusalim împreună cu ucenicii, suntem „uimiţi şi temători".

Așadar, textul evangheliei duminicii a cincea anunță patima și moartea iminentă a Hristos, pregătindu-ne astfel spre a o celebra cum se cuvine.

Textul apostolului de la Evrei (cap. 9, 11-14) amintește de puterea răscumpărătoare a sângelui lui Hristos, care în concepția semitică reprezintă viața sau sufletul. Sângele țapilor și al vițeilor era doar o umbră ce prevestea, în Vechiul Testament, sângele vărsat de Isus pe cruce.

Textul evanghelic, prin atitudinea apostolilor, ne arată modul obișnuit cu care noi oamenii ne raportăm la Dumnezeu: căutarea avantajelor și a privilegiilor și ignorarea sacrificiilor pe care viața reală le cere. Hristos răstoarnă logica iubirii de putere și de privilegii arătând că ucenicii Lui trebuie să fie ultimii, prin slujire, care poate duce până la sacrificiul suprem. O lecție extrem de dură și greu de înțeles și de acceptat!

Iacob și Ioan vor să aibă putere, importanță, să le fie recunoscută valoarea, să fie aprobați, să nu li se spună ce să facă, să fie mai importanți decât alții. Cu toții suntem ispitiți de puterea înțeleasă ca forță, stăpânire și independență absolută.

„Dar Isus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc” (Marcu 10, 42). Cu alte cuvinte, cei ce gândesc doar în orizontul acestei lumi abuzează de puterea lor, calcă în picioare pe semeni, îi umilesc, îi marginalizează, îi ignoră, îi îngenunchează pentru a se simți superiori.

„Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru” (v. 43). Adică, în Împărăția lui Dumnezeu nu e așa. În Biserica Sa, ca anticipare a Împărăției, nu trebuie să fie așa. Întâietatea nu este dată de putere, ci de iubire. Isus vorbește aici de adevărata putere, care este slujirea iubitoare. Este puterea dumnezeiască revelată de Mântuitorul însuși, ca putere mântuitoare. Le-a fost dată și oamenilor, ca împreună lucrători ai mântuirii aduse de Hristos. E vorba de puterea de a sluji viața care ne înconjoară, de a ajuta pe cel în dificultate, de a întovărăși, de a susține! Puterea ca slujire a fericirii semenului meu. Puterea de a capacita resursele nebănuite ascunse în inima aproapelui meu. Pentru astfel de gesturi concrete de iubirea nu e nevoie de autoritate, de vizibilitate, de aprobarea publică sau de recunoștință.

Dacă fiecare comunitate parohială, prin fiecare dintre mădularele sale, si-ar activa această putere de slujire a omenirii și a vieții, părăsind meschinăria, logica suspiciunii și a prejudecăților, Biserica însăși ar grăbi instaurarea Împărăției lui Dumnezeu în mijlocul pământului.