Duminică a 30-a după Rusalii 

(Tânărul bogat) Lc 18,18-27

 ¹⁸ Odată, un conducător oarecare l-a întrebat: „Învățătorule bun, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?”

¹⁹ Isus i-a spus: „De ce-mi spui bun? Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu.

²⁰ Cunoști poruncile: Să nu comiți adulter! Să nu ucizi! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta!”

²¹ El i-a spus: „Toate acestea le-am păzit din tinerețe”.

²² Auzind aceasta, Isus i-a spus: „Îți mai lipsește un lucru: vinde tot ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în ceruri, apoi vino și urmează-mă!”

²³ Dar el, auzind acestea, a devenit foarte trist, deoarece era foarte bogat.

²⁴ Văzând că a devenit foarte trist, Isus a spus: „Cât de greu vor intra în împărăția lui Dumnezeu cei care au bogății!

²⁵ Pentru că este mai ușor ca o cămilă să treacă prin urechea acului, decât ca un bogat să intre în împărăția lui Dumnezeu”.

²⁶ Cei care l-au ascultat i-au spus: „Atunci, cine se poate mântui?”

²⁷ El le-a spus: „Ceea ce este imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu”. 

²⁸ Atunci Petru i-a spus: „Iată, noi am lăsat toate ale noastre și te-am urmat”.

²⁹ Iar el le-a spus: „Adevăr vă spun: nu este nimeni care să fi lăsat casă, sau soție, sau frați, sau părinți, sau copii pentru împărăția lui Dumnezeu

³⁰ și care să nu primească cu mult mai mult în timpul de față, iar, în veacul care vine, viața veșnică” 

¹⁸ Odată, un conducător oarecare l-a întrebat: „Învățătorule bun, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?”

Un om înstărit aleargă la Isus; este un ne-numit, un om fără-de-nume. Numele i-a fost furat de avuţie, pentru că şi banul este la fel: anonim, fără suflet şi fără inimă, îşi creează oameni după propriu-i chip şi asemănare, adică oameni fără nume şi fără suflet. Avuţia devine a doua lor piele, a doua lor identitate.

Acest om intră într-o situaţie foarte riscantă: vrea să cunoască adevărul despre sine, doar că auzindu-l, nu va fi în măsură să-l ducă.

¹⁸ Odată, un conducător oarecare l-a întrebat: „Învățătorule bun, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?”

¹⁹ Isus i-a spus: „... ²⁰ Cunoști poruncile: Să nu comiți adulter! Să nu ucizi! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta!”

Întrebarea pe care omul bogat şi lipsit de nume i-o adresează lui Isus este foarte importantă. Răspunsul Mântuitorului apare solemn, aproape dezamăgind: aminteşte de cele 5 porunci care-l privesc pe aproapele.

²¹ El i-a spus: „Toate acestea le-am păzit din tinerețe”.

Dar bogatul nu e mulţumit. „Toate acestea le-am păzit din tinerețe”; ar trebui să fiu cu sufletul împăcat dar, cu toate acestea, simt că ceva îmi lipseşte...

Ce poate fi mai aducător de mulţumire în viaţă decât a-ţi face datoria, pe de-a-ntregul şi întotdeauna? Şi cu toate acestea, omului nu îi este de ajuns. Este ne-liniştea divină, un soi de molie luminoasă ce roade liniştile false ale sufletului şi dă naştere căutătorilor de comori. Neliniştea şi nefericirea nu se nasc în el şi în noi din presupuse greşeli săvârşite, ci din ceea ce n-ai îndrăznit să faci, din curajul care ţi-a lipsit. Oare ce-mi mai lipseşte?

Isus se uită la el. În versiunea pe care o povesteşte evanghelia lui Marcu ni se spune că privindu-l, Isus l-a îndrăgit: s-a uitat la el ca şi când, mai înainte nu l-ar fi nici zărit şi vede apărând acum, vede venind, făcându-şi loc, un căutător al vieţii. Şi îl îndrăgeşte.

²² Auzind aceasta, Isus i-a spus: „Îți mai lipsește un lucru: vinde tot ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în ceruri, apoi vino și urmează-mă!”

„Vinde tot, dă săracilor și urmează-mă!”. Omul se sperie şi se întristează pentru cele trei cuvinte. Evanghelistul foloseşte un verb ca pentru a spune că cerul se înnourează: chipul lui se întunecă. Venise alergând, iar acum pleacă târâindu-şi picioarele. Omul care înflorea de întrebări, pleacă amuţit. Rebelul din el s-a dat bătut, căutătorul s-a înspăimântat; culmea e prea înaltă, e nevoie de prea mult curaj.

Isus devine Învăţătorul dorinţei, acela care ne învaţă să iubim „acele absenţe care ne ajută să trăim” (Rilke). Noi trăim în virtutea absenţelor, trăim din vocaţie, din ceea ce încă ne lipseşte, nu din lucruri deja întocmite, din avuţii.

Tânărul bogat nu înţelege că fericirea nu stă în a avea, cât în a dărui; că deplinirea inimii depinde nu de bunuri (Lc 12,15), ci de chipuri; că siguranţa nu se află în bani, ci în mâinile Marelui Păstor. Pentru toată viaţa, el va rămâne aşa: onest, dar trist, ascultător, dar posac. Şi-a ales ca avuţie banii şi nu oamenii.

Câţi creştini nu sunt oare asemenea lui, oneşti şi nefericiţi? Ţin toate poruncile, în fiecare zi, asemenea lui, dar nu au bucurie în suflet: o fac pentru a obţine ceva, pentru a avea şi nu pentru a fi, o fac ca şi cum s-ar găsi în interiorul unui penitenciar, în care aproape orice e interzis, iar ce rămâne devine obligatoriu.

În penitenciar, totul este sancţionat prin pedeapsă, ori totul este răsplătit printr-un premiu. Iar inima este absentă, o morală fără nimic de iubit.

Isus îi propune omului bogat comuniunea, îi propune o sută de fraţi, dar el preferă singurătatea; îi propune o comoară alcătuită din persoane, dar el preferă o comoară alcătuită din lucruri. Isus se propune pe sine: „urmează-Mi Mie, viaţa Mea este izvor de viaţă bună, frumoasă şi ferice”. Dar omul se duce urmând banul.

²⁴ Văzând că a devenit foarte trist, Isus a spus: „Cât de greu vor intra în împărăția lui Dumnezeu cei care au bogății! ²⁵ Pentru că este mai ușor ca o cămilă să treacă prin urechea acului, decât ca un bogat să intre în împărăția lui Dumnezeu”.

Vinde tot ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în ceruri. Isus nu propune sărăcia, ci comuniunea. Pentru săraci, împotriva sărăciei. Dacă bunurile materiale au un sens, sensul lor există cu siguranţă doar dacă ele devin sacramente ale întâlnirii.

²⁶ Cei care l-au ascultat i-au spus: „Atunci, cine se poate mântui?”

²⁷ El le-a spus: „Ceea ce este imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu”.

Şi ceilalţi, printre care şi apostolii, rămân înmărmuriţi: „Atunci, cine se poate mântui?” Şi noi avem în inimile noastre dorinţe pământeşti...

Toate se termină aici? Nu, la sfârşit iată o tresărire de speranţă şi unul din cuvintele cele mai frumoase ale lui Isus: pentru Dzeu, toate sunt cu putinţă.

pentru Dzeu, toate sunt cu putinţă.

Pasiunea lui Dzeu este aceea de a înmulţi însutit puţinul pe care îl ai, acel nimic care eşti şi să te umple de viaţă, de dragoste şi de lumină: îţi voi dărui o comoară alcătuită din chipuri; nu vei poseda nimic dar, cu toate acestea, te vei bucura de lumea întreagă, vei fi sărac şi domn, aşa cum sunt Eu. A te urma, Doamne, a fost afacerea cea mai bună a vieţii mele!

 ²⁸ Atunci Petru i-a spus: „Iată, noi am lăsat toate ale noastre și te-am urmat”.

²⁹ Iar el le-a spus:„Adevăr vă spun: nu este nimeni care să fi lăsat casă, sau soție, sau frați, sau părinți, sau copii pentru împărăția lui Dumnezeu ³⁰ și care să nu primească cu mult mai mult în timpul de față, iar, în veacul care vine, viața veșnică”.

Vei avea în schimb viaţă înmulţită, vei lăsa totul, dar pentru a avea totul. Evanghelia mea nu înseamnă renunţare, ci înmulţire a vieţii.

 Pr. E. Ronchi

traducere de pr. Cristian F. Sabău