Duminica a 25-a după Rusalii
Lc 10,25-37

²⁵ Iată că un învățat al Legii s-a ridicat ca să-l pună la încercare, spunând: „Învățătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viața veşnică?” ²⁶ El i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” ²⁷ Acesta, răspunzând, a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”. ²⁸ El i-a spus: „Ai răspuns bine, fă aceasta şi vei trăi!”

²⁹ Acela însă, voind să se justifice, i-a spus lui Isus: „Şi cine este aproapele meu?”

³⁰ Isus a continuat: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au strivit în bătaie, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort.

³¹ Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe.

³² La fel şi un levit, fiind prin locul acela, văzându-l, a trecut mai departe. ³³ Dar un samaritean oarecare, ce călătorea, a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. ³⁴ Apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară, l-a dus la un han şi i-a purtat de grijă. ³⁵ În ziua următoare, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Îngrijeşte-te de el şi ceea ce vei mai cheltui îți voi da când mă voi întoarce».

³⁶ Cine dintre aceştia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?” ³⁷ El a răspuns: „Cel care a avut milă de el”. Atunci Isus i-a spus: „Mergi şi fă şi tu la fel!”

²⁵ Iată că un învățat al Legii s-a ridicat ca să-l pună la încercare, spunând: „Învățătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viața veşnică?”

Învăţătorule, ce trebuie să fac pentru ca să fiu viu, pentru ca să fiu un om adevărat? Isus răspunde printr-un verb: să iubeşti şi printr-o povestioară.

Urmează puţine rânduri, de fapt una dintre povestirile cele mai scurte din lume, şi în acelaşi timp printre cele mai frumoase, în care este condensată atât drama, cât şi soluţia pentru întrega istorie a omenirii.

³⁰ Isus a continuat: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au strivit în bătaie, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort.

Un om, spune Isus. Şi desigur, nu există niciun adjectiv, bun sau rău, bogat sau sărac, dintre ai noştri sau străin. S-ar putea să fie şi el un neisprăvit, un tâlhar.

³⁰ Isus a continuat: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au strivit în bătaie, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort.

Un om: nu-i cunoaştem numele, însă îi cunoaştem chipul: răni, lovituri, bătaie şi sânge, faţa la pământ, unul care nu mai poate rezista. Este chipul etern al omului. Este omul, este orice om rănit care se află la nevoie.

³⁰ Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâna tâlharilor.

O lume întreagă trece pe drumul dinspre Ierusalim spre Ierihon. Nimeni n-ar putea spune: eu o iau pe alt drum; nimeni nu se poate socoti străin de soarta lumii. Ori ne salvăm cu toţii împreună, ori nu se mai salvează nimeni.

³¹ Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe.

Primul care trece este un preot, un om al vieţii spirituale, un om al lui Dzeu. Îl vede pe cel căzut la pământ, îl ocoleşte, şi se duce mai departe. Dar ce înseamnă mai departe/dincolo de? Mai departe/dincolo de durere, dincolo de trupul omului nu există spirit, nu există nimic. Acel preot nu-l va găsi niciodată pe Dzeu...

³¹ Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe.

Dincolo de trupul şi de durerea omului nu există Dzeu, nu există templu şi cult solemn, există doar iluzia de a-L putea iubi pe Dzeu fără a-l iubi pe aproapele, iluzia ne-a ne simţi în regulă pentru că suntem credincioşi; există pericolul unei religiozităţi goale.

³¹ Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe.

Locul de întâlnire cu Dzeu este drumul Ierihonului. “Străbate omul şi vei ajunge la Dzeu” (Sf. Augustin). Omul, -calea măiastră către absolut!

³² La fel şi un levit, fiind prin locul acela, văzându-l, a trecut mai departe.

Al doilea care trece este un levit... Probabil se gândeşte: dar oare de ce nu intervine Dzeu însuşi pentru a-L salva pe acest om? Dzeu intervine întotdeauna, însă o face prin fiii Săi, o face prin mine. Răspunsul Lui în faţa durerii lumii sunt eu, trimis cu braţele deschise.

³³ Dar un samaritean oarecare, ce călătorea, a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă.

Un samaritean însă, -un eretic, un duşman-, mişcat de milă, se apropie. Sunt cuvinte ce poartă o încărcătură nesfârşită, minunată, care picură lumină, picură omenie. Nu este posibilă existenţa omenirii, fără să existe şi compasiune, sentimentul cel mai puţin sentimental dintre toate, cel mai puţin siropos, şi în acelaşi timp cel mai concret: a lua asupra mea destinul celuilalt. Com-passio: a suferi împreună, a suferi alături!

Samariteanul coboară de pe cal şi se apleacă; probabil îi este şi lui frică, poate că tâlharii mai sunt încă pe aproape sau este doar o capcană. Nu este un gest spontan acela de-a te opri...

Compasiunea nu este rezultatul unui instinct, ci este ceva ce se cucereşte. Asemenea iertării: nu este un sentiment, ci o decizie. Trebuie să te apropii, să-i vezi ochii, să-i asculţi respiraţia, şi atunci îţi vei da seama că acel om este fratele tău, este o bucată din tine. Şi că nimic din ceea ce este omenesc nu îţi este străin. A fi/a deveni “aproape” reprezintă o cucerire care pune la centru durerea celuilalt şi nu sentimentul meu.

³⁴ Apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară, l-a dus la un han şi i-a purtat de grijă. ³⁵ În ziua următoare, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Îngrijeşte-te de el şi ceea ce vei mai cheltui îți voi da când mă voi întoarce».

Povestirea lui Luca aşează în rând zece verbe pentru a descrie dragostea: văzându-l, i s-a făcut milă, apropiindu-se, i-a legat rănile, l-a urcat, l-a dus, i-a purtat de grijă, a plătit... până la al zecelea: îți voi da când mă voi întoarce. Acesta este noul decalog, cele zece porunci noi, pentru noi toţi, pentru ca omul să fie promovat la a fi cu adevărat om, pentru ca pământul să fie locuit de “apropiaţi”, nu de duşmani.

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâna tâlharilor

Un om cobora... , un om norocos. Pentru că experienţa de-a fi fost iubit în mod gratuit, chiar şi pentru o singură dată în viaţă, îi umple viaţa de sens pentru o bună bucată de vreme, îl însănătoşeşte în profunzime pe cel care a îndurat o violenţă şi şi-a simţit sufletul călcat în picioare.

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâna tâlharilor

Fiecare drum al lumii este unul care merge de la Ierusalim la Ierihon. Lumea geme, cu vinele deschise; există o apăsare grea de lacrimi în tot ceea ce există, un ocean de oameni tâlhăriţi, umiliţi, violaţi, naufragiaţi pentru fiecare continent. Acesta este numele etern al omului.

²⁷ Acesta, răspunzând, a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

Tot viitorul nostru este înscris într-un singur verb să iubeşti. Este un verb deschis spre viitor, pentru că a iubi este o acţiune care nu se încheie, pentru că va dura atâta cât va dura timpul. Pentru că aceasta este un proiect de viaţă; de fapt singurul proiect de viaţă. Ce va trebui să fac mâine pentru a fi viu? Să iubeşti. Ce să fac la anu’ şi în viitorul meu? Să iubeşti. Cât despre omenire, despre destinul ei, istoria ei? Doar asta: să iubeşti!

³⁶ Cine dintre aceştia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?” ³⁷ El a răspuns: „Cel care a avut milă de el”.

Aproapele tău este cel care a simţit compasiune faţă de tine. Atunci adu-ţi aminte de aproapele tău, iubeşte-i pe samarinenii tăi, cei care te-au salvat, care te-au ridicat, care ţi-au vărsat ulei şi vin pe răni şi afecţiune în suflet, care au plătit pentru tine.

^37b Atunci Isus i-a spus: „Mergi şi fă şi tu la fel!”

Trebuie să-i iubeşti cu bucurie, cu recunoştinţă. Poţi să înveţi de la ei. Mergi şi fă şi tu la fel. Învaţă iubirea din iubirea pe care ai primit-o. Devino şi tu samaritan, fă-te aproape, arată compasiune. Adevăratul contrariu al iubirii nu este ura, ci indiferenţa.

Atunci Isus i-a spus: „Mergi şi fă şi tu la fel!”

Parabola aceasta este centrul evangheliei, iar la centrul parabolei, este un om. Mergi şi fă şi tu la fel. Şi vei afla viaţa...

de P. Ermes RONCHI

Traducere de Pr. Cristian F. Sabău