Duminica înaintea Botezului Domnului

(Mc 1,1-8)

¹ Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

² Așa cum este scris în profetul Isaia: Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feței tale; el va pregăti calea ta.

³ Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiți calea Domnului, drepte faceți cărările lui!

⁴ Ioan Botezătorul era în pustiu, predicând botezul convertirii spre iertarea păcatelor.

⁵ Întreaga regiune a Iudeii și toți cei din Ierusalim veneau la el și erau botezați de el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele.

⁶ Ioan era îmbrăcat cu [o haină din] păr de cămilă și avea o cingătoare din piele în jurul coapselor sale; mânca lăcuste și miere sălbatică

⁷ și predica zicând: „Vine după mine cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălțămintei.

⁸ Eu v-am botezat cu apă, însă el vă va boteza în Spiritul Sfânt”.

Evanghelia acestei duminici este închisă între două paranteze ce ne fac să ni se dilate inima de bucurie.

Cea dintâi: începutul evangheliei lui Isus.

Pare aproape o adnotare practică, un simplu titlu exterior dat povestirii. Însă sigiliul sensului stă în termenul “evanghelie”, care are înţelesul de veste frumoasă, ferice, bucuroasă. Dumnezeu se propune pe sine precum cel care vine în întărirea vieţii şi spune: “Cu Mine vei avea parte doar de începuturi, şi de începuturi bune!” Pentru că ceea ce te face să reîncepi să trăieşti, să-ţi faci proiecte, să strângi legături are întotdeauna la bază o veste bună, o avampremieră de bucurie, un strop de speranţă, cel puţin întrevăzută. Tot la fel începe şi Biblia: Dumnezeu a privit şi a văzut că era lucru bun!

Vestea cea bună a evanghelistului Marcu este o persoană, Isus, un Dumnezeu care înfloreşte sub soarele noastru. Dar înfloresc şi alte evanghelii minuscule, alte veşti bune care, în fiecare zi, fac viaţa să repornească: bunătatea creaturilor, calităţile celor care-mi trăiesc alături, visele cultivate împreună, amintirile ce nu trebuie uitate, frumuseţea semănată în lume, care stă la baza fiecărei comuniuni. E misiunea noastră să ne cucerim o privire de evanghelie! Şi dacă s-a întâmplat ceva rău şi dureros, iertarea devine o veste bună, ce curăţă colţurile întunecate ale inimii.

E semn de înţelepciune să începem orice în viaţă, pornind de la ceva pozitiv, de la o veste bună. Nu porni niciodată de la ce e mai rău, de la probleme, nici măcar de la amăgitorul primat al realităţii ce pare să domine lumea. A porni de la o veste proastă este doar semnul unei inteligenţe aparente, lipsită de înţelepciunea evangheliei.

A porni de la veştile bune ale lui Dumnezeu: şi deîndată, de la primele cuvinte, evanghelistul Marcu ne arată cum să facem pentru a ne da seama de veştile bune pentru a le primi. Toată experienţa omului spiritual este rezumată în aceste câteva versete.

Primele cuvinte ne duc de la Isaia la Ioan Botezătorul, şi ar putea să fie definite astfel: căutarea de profeţi. Precum Isaia profetul este unul care „deschide căi” chiar şi în deşert, dâre de speranţă chiar şi acolo unde părea imposibil; care nu se lasă nici influenţat şi nici acoperit de mentalitatea în vogă. Profeţii sunt deschizători de drumuri, oameni liberi precum nimeni altul: a-i asculta, înseamnă a deveni asemenea lor.

A doua caracteristică a fiecărui profet este aceea de a fi în aşteptare, de a nu fi satisfăcut de ceea ce are, de a fi o inimă obosită de chemările unor lucruri îndepărtate. Isaia şi Ioan îl vestesc pe un Altul („Vine după mine cel care este mai puternic decât mine”), îşi au propriul centru altundeva: într-o dorinţă, un orizont, într-o persoană. Vestesc că viaţa nu este statică ci extatică, că viaţa înseamnă a ieşi din tine însuţi, înseamnă a trăi păşind. Asemenea unui profet, orice om spiritual este permanent pe drum, căutând ceva ce încă nu are, întrucât casa lui e dincolo: prin urmare, e pregătit pentru renaşteri şi noi începuturi.

În al treilea rând, profetul este acela care re-orientează viaţa: Ioan predica botezul convertirii spre iertarea păcatelor. Păcatul este experienţa omului care nu reuşeşte să-şi atingă propria ţintă şi care şi-a pierdut cărarea. Iertarea înseamnă că Dumnezeu indică un nou punct de sosire, ajutându-l să pornească din nou, precum o caravană ce o ia la drum în zori, precum un vânt pentru o navă ce ridică ancora. Iertarea înseamnă un nou început, o nouă mare, o nouă zi. Păcatul iertat nu mai există, este anulat, şters, redus la zero. Ceea ce şterge răul este binele. Binele este mai valoros: aceasta e vestea cea bună a lui Isus Cristos.

În fine, paranteza finală: “Vine după mine cel care este mai puternic decât mine...”. Ioan nu spune „Va veni într-o bună zi”. Nu propovăduieşte: „Este pe punctul de a veni; peste puţin”, -şi ar fi deja un lucru minunat. Ci spune simplu, direct, sigur: „Vine”. Zi de zi, în mod continuu, acum, Dumnezeu vine. Chiar dacă nu îl vezi, chiar dacă nu îţi dai seama de El, El vine, păşeşte pe fiece drum. Se apropie în timp şi în spaţiu. Lumea e plină de semne ale lui Dumnezeu.

Există oameni care ştiu să vadă Cerul reflectat în fiece boabă de rouă, aşa cum Ioan vede paşii lui Dumnezeu în praful drumurilor noastre. Şi ne ajută, ne scutură, ne deschide ochii, insinuează în noi suspiciunea că are loc ceva cu totul determinant, ceva vital, dar pe care riscăm să nu îl vedem: Dumnezeu care se face aproape, care este aici, înăuntrul lucrurilor de fiecare zi, la poarta casei tale, la fiece trezire de-a ta. Prezenţa Domnului nu s-a rarefiat în această lume distrată, Împărăţia lui Dumnezeu nu a fost acoperită de alte împărăţii; economia, comerţul, idolul banilor.

Eu cred că lumea e mai aproape de Dumnezeu decât era acum zece sau douăzeci de ani. Mă asigură de acest lucru libertatea ce creşte de la o margine la cealaltă a pământului, drepturile omului, mişcarea epocală a femeilor, respectul şi grija faţă de invalizi, dragostea faţă de ambient....

Vestea cea bună reprezintă o istorie ce zămisleşte un viitor pozitiv pentru noi şi pentru lume, ce zămisleşte pentru că e plină de lumina unui Dumnezeu mereu mai apropiat, apropiat precum suflul, apropiat precum inima. Mireasmă de viaţă.

Evanghelia este Dumnezeu care vine aducând cu sine iubire, iar tot ceea ce este-ne-iubire este şi ne-Dumnezeu. Dumnezeu vine şi se pricepe să vorbească inimii, şoptind astfel profeţilor: „vorbiţi inimii Ierusalimului, spune-ţi-i că s-a sfârşit noaptea” (Isaia). El este „cel mai puternic”, spune Ioan, tocmai pentru că este singurul care vorbeşte inimii, atingând axul central al omului cu duioşie şi cu putere.