User Rating:  / 7


la biserica

Constatăm – şi aproape că a intrat în firescul trăirii noastre creştine – faptul că frecvenţa creştinilor la slujbele Bisericii este redusă. Cu excepţia marilor sărbători, puţini sunt cei care trec pragul lăcaşurilor de cult şi mult mai puţini sunt cei care se opresc pentru mai mult decât timpul pe care îl ia aprinsul unei lumânări. Observaţia este valabilă şi în cazul în care cel care intră este întâmpinat de atmosfera de rugăciune a unei slujbe care s-ar desfăşura în acele momente. Motivele sunt multe şi nu ne vom opri în aceste rânduri să le analizăm: ar fi nevoie de un studiu interdisciplinar pentru a le individualiza dar mai ales pentru a găsi remedii eficace.

 

Ceea ce, din perspectiva noastră, putem spune fără teama de a greşi este că

, dacă astăzi puţini sunt cei care sunt interesaţi să participe la slujbele Bisericii, faptul nu se datorează numai lipsei sau puţinătăţii credinţei. Nu se datorează, după părerea noastră nici exclusiv faptului că rânduielile de rugăciune ar fi inadecvate şi incapabile de a atinge sufletul omului modern prin formele lor arhaice. Pentru că – trebuie să recunoaştem – sunt mulţi cărora nu le lipseşte nici credinţa şi nici însufleţirea dar, cu toate acestea, adesea le scapă sensul şi semnificaţia celor ce se petrec în biserică; fie din lipsa unor cunoştinţe religioase, fie din pricina unor mutaţii de accent sau chiar deformări pe care gestul liturgic ar putea să le capete prin folosirea sa rutinată, cu destulă greutate înţelege credinciosul de astăzi bogăţia de conţinut a slujbelor. În vechime, săvârşirea slujbelor era precedată sau urmată de aşa numitele “cateheze mistagogice” – cuvinte de învăţătură (dintre care unele, de o excepţională valoare, ne-au parvenit până azi) în care era lămurit sensul acelei celebrări şi, dacă era cazul, tâlcul fiecărui gest şi al fiecărui simbol în parte. Această practică a căzut în desuetudine în zilele noastre, iar urmările acestui fapt le resimţim, conştient sau nu, exprimat sau numai vag perceput, ca o dorinţă de desluşire. Cu speranţa că rândurile de faţă ar putea fi un sprijin în înţelegerea şi, ca o consecinţă, în participarea noastră la rugăciunea publică a Bisericii, scriem rândurile acestea care se doresc a fi o modestă contribuţie la iniţierea în cultul liturgic.

 

Dumnezeu este necontenit şi pretutindeni prezent în lume, care este lucrarea mâinilor Sale, în viaţa omului şi în sânul Bisericii Sale. Această prezenţă este contemplată şi glorificată fără încetare în lumea imaterială de către spiritele slujitoare pe care le numim îngeri iar, în lumea văzută, de natura întreagă, culminând cu omul. Aşa ne adresăm lui Dumnezeu într-una din rugăciuni: “Cel ce în tot timpul şi în tot ceasul, în cer şi pe pământ eşti închinat şi preamărit…”. Cerul şi pământul se unesc în lauda lui Dumnezeu.

 

Acest cult pe care omul îl aduce Dumnezeului său a îmbrăcat de-a lungul timpului forme felurite. În sistemele primitive de religiozitate naturală, trecutul era văzut ca o realitate circulară, închisă, care se repetă la infinit ca model în ritmurile naturale ale perioadelor anului. Întregul ritual era o celebrare a acestui ciclu al anotimpurilor: primăvară, vară, toamnă, iarnă – moarte şi renaştere naturale. Dar chiar şi în aceste epoci primitive oamenii întrezăreau în aceste ritmuri ale vremii nişte simboluri ale unor realităţi superioare de moarte şi renaştere, de dăinuire a vieţii umane dincolo de moartea naturală. Ritul religios natural nu este o simplă interpretare a experienţei, ci o cătare a transcendenţei, a unui sens ultim în acest ciclu al vieţii care părea a fi un cerc al eternei reîntoarceri care se sfârşea inexorabil cu moartea.

 

Descoperirea istoriei a fost un pas înainte în acest proces: viaţa putea fi văzută ca având un model care rupea cercul închis al naturii. Timpul câştiga un sens nou şi radical diferit; ritualurile umane s-au transformat din moduri de interpretare a naturii în moduri de interpretare a istoriei. Unele evenimente din trecut ajung să dobândească o valoare simbolică în trăirea comunităţii şi devin fundamentale, creatoare şi constitutive ale identităţii comunităţii. Este vorba, de obicei, de evenimente salutare, de salvare din dezastru, calamitate sau moarte. Celebrându-le ritual, comunitatea făcea din nou prezente aceste evenimente, care deveneau în memoria colectivă a grupului simboluri ale protecţiei lui Dumnezeu şi ale mântuirii veşnice.

 

Aceasta s-a întâmplat cu poporul lui Israel. Ceea ce deosebeşte net cultul israelitic de alte ritualuri este Revelaţia. Evreii nu aveau nevoie să îşi imagineze că fuga lor din Egipt ar fi fost un semn al proniei salvatoare a lui Dumnezeu: El deja le spusese aceasta. Când evreii celebrau ritual ieşirea din Egipt în cina pascală, aveau conştiinţa de a săvârşi ceva infinit mai mult decât extrapolarea şi universalizarea unui eveniment din trecut în imaginaţia istorică a poeţilor şi a profeţilor lor. Cultul biblic, radical diferit de orice alt cult, nu este o încercare de a intra în contact cu divinitatea pentru a-i obţine protecţia sau pentru a o îmblânzi. Este exact opusul: este cultul celor deja salvaţi. Este celebrarea intervenţiei dumnezeieşti deja împlinite. “Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă…” (Psalmi 117, 27).

 

Cultul creştin este celebrarea făgăduinţei împlinite, a modului în care Dumnezeu ne-a atins şi ne-a unit cu Sine. Prin întromenirea Fiului lui Dumnezeu, centrul şi apogeul oricărei acţiuni de cult este celebrarea tainei Paştilor mântuirii în Iisus Hristos. El este Cuvântul veşnic al Tatălui (Ioan 1, 1.14) şi noua Lui zidire (2 Corinteni 5, 17), Adam cel nou (1 Corinteni 15, 45), Paştile cele noi şi noul miel pascal (1Corinteni 5, 7), Legământul cel nou (Evrei 8-13), noua tăiere împrejur (Coloseni 2, 11-12), mana cerească (Ioan 6, 30-58) şi Templul lui Dumnezeu cu oamenii (Apocalipsa 21, 22), El este jertfa cea nouă şi ultimă şi preotul ei (Efeseni 5, 2), plinirea odihnei sabatice (Coloseni 2, 16-17) şi era mesianică aşteptată (Fapte 2, 14-36). El este “alfa şi omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 22, 13) sau, în expresia globală şi sintetică a Sfântului Pavel, Hristos este “totul întru toţi” (Coloseni 3, 11). Din perspectivă creştină, unicul cult bineplăcut Tatălui este viaţa, moartea şi Învierea mântuitoare ale lui Fiului Său, iar cultul nostru este numai această existenţă sacrificială în noi. Trăirea spirituală a creştinului este aceea de a deveni cât mai asemenea lui Hristos care lucrează în oameni această prefacere prin Spiritul Său cel Sfânt: “Noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Spiritul Domnului” (2 Corinteni 3, 18). Pentru aceea, în viaţa de zi cu zi, cultul liturgic este expresia acestei dorinţe de a ne lăsa asimilaţi în Hristos până când vom putea spune şi noi, împreună cu Apostolul Neamurilor: “nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Rugăciunea cotidiană a Bisericii, este o continuă contemplaţie a ţintei vieţii, este o sfinţire a timpului prezent prin raportarea lui continuă la Hristos.

 

Dacă nu poate fi văzut în contextul amplu al întregii vieţi, ceea ce comunităţile creştine săvârşesc în adunările lor de cult nu are prea mult sens, pentru că slujbele Bisericii nu sunt un scop în sine. Ele sunt un mijloc de a exprima şi de a învigora viaţa trăită, împreună, în Hristos. Cultul adevărat nu se petrece înlăuntrul zidurilor bisericii, atunci, în momentul slujbei. Acolo este numai ofranda şi cererea de putere pentru a continua lucrarea lui Hristos în lume şi în viaţa noastră. Lucrare concretă, care se exprimă în fapte de iubire, într-o viaţă comună de împărtăşire, de generozitate şi de sprijin între cei ce ne simţim – precum suntem – fii ai lui Dumnezeu. Ecteniile o repetă insistent: “…pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm…”. Dacă nu purtăm cu noi în biserică la vremea slujbei jertfa vieţii în cotidianul ei: facerea de bine, ajutorul către fraţi, suportarea asperităţilor vieţii – orideunde ar veni ele – cu dragoste, ceea ce se întâmplă în cult rămâne străin de noi; sau, mai exact, noi suntem străini de cultul cel adevărat care este întotdeauna actualizare a slujirii, a diakoniei, şi a jertfei lui Hristos. Aşa cum Sfânta Scriptură este Cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu exprimat în cuvinte omeneşti, tot astfel, cultul liturgic este lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu tradusă în acţiunile oamenilor. Într-un anume sens, cultul liturgic este mai cuprinzător decât Biblia pentru că cuprinde atât cuvântul şi lucrarea lui Dumnezeu, cât şi răspunsul concret al omului la ambele.

 

Creştinii din toate timpurile au avut conştiinţa, după îndemnul lui Hristos, că trebuie “… să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea” (Luca 18, 1) şi au ţinut la mare preţ povaţa Apostolului Neamurilor: “Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire” (Coloseni 4, 2). Sfatul paulin “Rugaţi-vă neîncetat” (Tesaloniceni 5, 17) a fost luat foarte în serios tocmai în sensul cultului neîntrerupt, al întregii vieţi, despre care vorbeam mai sus. De aceea Biserica a căutat să sfinţească întreg ciclul zilei căutând şi găsind, prin experienţa rugăciunii continue, expresia liturgică adecvată pentru fiecare moment din cuprinsul celor douăzecişipatru de ore, după cuvântul psalmului care spune: “Seara şi dimineaţa şi la amiază voi povesti şi voi vesti iar El va asculta glasul meu” (Psalmi 54, 17).

 

În alt loc psaltirea spune: “De şapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale” (Psalmi 118, 164). Acest “şapte” amintit în verset este înţeles ca număr simbolic al desăvârşirii şi al totalităţii (mai cu seamă totalitatea ordinii morale, a energiilor şi a ordinii spirituale), dar al unei totalităţi în mişcare, al unui dinamism total; este numărul încheierii şi al înnoirii ciclice (Dumnezeu creează lumea în şase zile iar pe a şaptea o transformă în zi sfântă, aşezându-o drept încununare a creaţiei, desăvârşire a ei). Acest număr este frecvent folosit în Biblie: şapte sunt nu numai zilele săptămânii, ci şi zilele sărbătorii pascale, ca o nouă facere a lumii, şapte duhurile care odihnesc peste tulpina lui Iesei, şapte sunt braţele candelabrului Menorah care se aprindea în Templu, şapte sunt cerurile unde stau cetele îngereşti, Solomon a zidit templul în şapte ani (3Regi 6, 38), curcubeul, semnul legământului (Facere 9, 12-17), este compus din şapte culori. Profetul Zaharia vorbeşte enigmatic despre cei şapte ochi ai lui Dumnezeu (Zaharia 3, 9). Cartea Apocalipsei este plină de septenare: cele şapte făclii de foc sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, adică Sfântul Duh în totalitate (cap. 4, 5); cele şapte scrisori trimise celor şapte Biserici se adresează Bisericii în întregimea ei; Dumnezeu ţine şapte stele în dreapta Sa şi umblă în mijlocul a şapte sfeşnice de aur (cap. 2,1); cele şapte trâmbiţe, şapte potire, şapte peceţi vestesc împlinirea vrerii lui Dumnezeu pe pământ. Exemplele sunt abundente şi nu e intenţia noastră de a le epuiza. E de ajuns să amintim că în Vechiul Testament cifra şapte este amintită de şaptezecişişapte de ori…

 

Cu această perspectivă simbolică Biserica a statornicit străvechea tradiţie celor şapte “laude”, adică a celor şapte momente de rugăciune care însoţesc cursul zilei, care o sfinţesc în totalitate şi în orice clipă şi oferă posibilitatea contemplării şi meditaţiei voii lui Dumnezeu în raport cu momentul din zi în care ne aflăm. Cele “şapte laude” sunt, după numirea pe care şi-au câştigat-o în vocabularul bisericesc românesc: vecernia, pavecerniţa sau dupăcinarul, miezonoptica, utrenia cu ceasul întâi, ceasul al treilea, al şaselea şi al nouălea.

 

Luăm drept exemplu slujba de seară sau vecernia pentru că este cea dintâi, în ordine cronologică, dintre “laude”. Este evident că există o deosebire între concepţia civilă care plasează începutul zilei la miezul nopţii, cea comună care consideră ziua ca începând cu dimineaţa şi cea bisericească. În acest aspect, Biserica a urmat vechiul model ebraic de împărţire a celor douăzecişipatru de ore ale zilei. Astfel, ziua începe la asfinţitul soarelui, când se poate vedea prima stea şi se încheie înainte de apus. Prima parte este noaptea, împărţită, ca şi în sistemul roman, în patru străji, iar cea de a doua parte este ziua propri-zisă care are, din zori şi până în asfinţit douăsprezece ore. Desigur raţiunea simbolică primează şi aici. Acesta este modul de prezentare a succesiunii întuneric-lumină, a zilelor în Scriptură, începând de la Cartea Facerii. În bezna care cuprindea neorânduirea primordială, abisul pământului celui “netocmit şi gol”, cuvântul creator al lui Dumnezeu a adus lumina: “… şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întâi, a doua, a treia… ” (Facere 1, 2. 3. 5. 8. 13 etc). Trecerea este, aşadar, una ascendentă, pozitivă: de la întuneric la lumină (Hristos este “lumina cea adevărată care luminează pe tot omul” cfr. Ioan 1, 9), de la neştiinţă la cunoaştere, de la înstrăinare la iubire şi împărtăşire. Ciclul zilei este o mică recapitulare a întregii istorii a mântuirii: de la creaţie, de la bezna omului care alege prin păcat să fie departe de lumina dumnezeiască şi până la mântuirea în Hristos şi iluminarea în Duhul Sfânt prin sfintele Taine. Aşa se înţelege versetul citat mai sus care vroia ca lauda lui Dumnezeu să fie “seara şi dimineaţa şi la amiază…”, nu ca o defazare cronologică ci ca pe o metonimie care spune că cinstirea lui Dumnezeu se cere a fi necontenită, de la începutul şi până la sfârşitul zilei.

 

Pr. Eduard-William Fărtan

Rectorul Misiunii Române Unite la Londra

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vizitatori



68.9%Romania Romania
16.2%United States United States

Today: 7
Total: 7876


Visitor live tracking counter, stats and anti-spam