{jcomments off}{jcomments on} 

Pentru mulţi, dacă nu pentru majoritatea creştinilor, Postul Paştelui constă dintr-un număr limitat de reguli şi prescripţii formale predominant negative: abţinerea de la anumite mâncăruri, dansuri şi chiar filme.

Acesta reprezintă gradul nostru de înstrăinare faţă de adevăratul spirit al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înţeles, şi anume că Postul înseamnă şi „altceva" — ceva fără de care toate aceste rânduieli îşi pierd în mare parte semnificaţia. Acest „altceva" poate fi cel mai bine descris ca o „atmosferă", „un climat" în care fiecare din noi intră, ca fiind mai întâi o stare a minţii, a sufletului, un spirit care timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existenţă. Să subliniem încă o dată că scopul Postului nu este acela de a ne sili să acceptăm câteva obligaţii formale, ci acela de a ne „uşura" inima, încât aceasta să se poată deschide către realităţile spirituale, să cunoască tainica „sete şi foame" după comuniunea harică cu Dumnezeu.

Această „atmosferă" de post, această unică „stare a minţii", este determinată în mare măsură de slujbe, de o multitudine de schimbări ce intervin în viaţa liturgică în această perioadă. Luându-le separat, aceste schimbări pot apărea ca fiind „rânduieli" de neînţeles, reguli formale la care să se consimtă formal; dar înţelese ca un întreg, ele descoperă şi comunică spiritul Postului, ne fac să vedem, să simţim şi să experimentăm acea tristeţe strălucitoare care reprezintă adevăratul mesaj şi dar al Postului. Se poate spune, fără exagerare, că Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti, care au compus imnurile Triodului, care încetul cu încetul au organizat structura generală a slujbelor de post, care au împodobit Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite cu acea frumuseţe specială, au avut o înţelegere unică a sufletului omenesc. Cu adevărat ei au cunoscut ne voinţele pocăinţei şi în fiecare an, de-a lungul Postului Mare, ei fac accesibile aceste nevoinţe tuturor celor care au urechi de auzit şi ochi de văzut.

     Impresia generală este aceea de „tristeţe strălucitoare". Chiar şi cel care posedă cunoştinţe limitate despre slujbe, intrând într-o biserică bizantină în timpul unei slujbe de post, înţelege aproape imediat, sunt sigur, ce semnificaţie are această expresie oarecum contradictorie. Pe de o parte, o anumită tristeţe tainică pătrunde slujbele: veşmintele sunt mohorâte, slujbele sunt mai lungi decât de obicei şi mai „monotone", totul este foarte aşezat. Pericopele evanghelice şi cântările alternează şi totuşi pare că nu se „întâmplă" nimic. La intervale rânduite, preotul iese din altar şi citeşte întotdeauna aceeaşi scurtă rugăciune, iar întreaga obşte răspunde fiecărei cereri a acestei rugăciuni prin închinăciuni. Astfel, poposim pentru o vreme îndelungată în această „monotonie" — în această tristeţe tainică.

Iar apoi începem să realizăm că această lungime şi „monotonie" a slujbelor sunt necesare dacă dorim să descoperim tainica şi la început nevăzuta lucrare a slujbei în noi. Încetul cu încetul, începem să înţelegem, sau mai degrabă să simţim, că această tristeţe este într-adevăr „luminoasă", ca o transformare tainică ce este gata să se petreacă în noi. Ca şi cum ajungem într-un loc în care zgomotele şi agitaţia vieţii, a străzii, a tot ceea ce de obicei ne umple zilele chiar nopţile, nu au acces — un loc în care toate acestea nu au nici o putere. Toate acestea, care ni se par extrem de importante încât ne umplu mintea, acea stare de nelinişte, care a devenit, practic, a doua noastră natură, dispare undeva şi noi începem să ne simţim liberi, uşori şi fericiţi. Nu este vorba despre o fericire spumoasă, superficială şi zgomotoasă, ce vine şi trece de douăzeci de ori într-o zi şi care este aşa de fragilă şi trecătoare; este o fericire adâncă care nu vine din motive individualiste şi personale pământești, ci din aceea că sufletul nostru — citând cuvintele lui Dostoievski — a atins „altă lume". Şi ceea ce acesta a atins este plăsmuit din lumină, pace şi bucurie, dintr-o încredinţare inexprimabilă. Înţelegem apoi de ce slujbele au trebuit să fie lungi şi în aparenţă monotone. Realizăm că este pur şi simplu imposibil să trecem din starea normală a minţii noastre, plăsmuită aproape în întregime din agitaţie, fugă şi griji, în această nouă stare fără a ne „linişti" mai întâi, fără a reface în noi o măsură a echilibrului interior. Din această cauză cei ce percep slujbele bisericeşti numai ca pe nişte „obligaţii", cei care întotdeauna pun întrebări despre minimul necesar (De câte ori trebuie să mergem la biserică? De câte ori trebuie să ne rugăm? Ce putem mânca în post?) niciodată nu pot înţelege adevărata natură a cultului care ne poartă într-o altă lume — aceea a prezenţei lui Dumnezeu! — care ne poartă încet către aceasta, pentru că firea umană căzută a pierdut iscusinţa de a păşi în această lume în mod natural.

       Astfel, o dată ce trăim această eliberare tainică, o dată ce devenim „uşori şi liniştiţi lăuntric", monotonia şi tristeţea acestor slujbe dobândesc o nouă semnificaţie, sunt transfigurate. O frumuseţe lăuntrică le umple de lumină precum razele unui răsărit de soare care pe când încă mai este întuneric în vale încep să lumineze peste vârfurile munţilor. Această lumină şi bucurie tainică vin dintr-o lungă preaslăvire, din întreaga „tonalitate" a slujbelor Postului. Ceea ce la început apărea ca monotonie, acum se dezvăluie ca pace; ceea ce simţeam ca fiind tristeţe este trăit acum ca primele mişcări ale sufletului spre descoperirea adâncimii sale pierdute. Iată ceea ce proclamă în fiecare dimineaţă primul stih de la „Aliluia":

     „De noapte mânecă spiritul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ."

     „Strălucire tristă": tristeţea înstrăinării mele de Dumnezeu, a pustiului devenit viaţa mea; strălucirea prezenţei şi iertării lui Dumnezeu, bucuria redobânditei dorinţe după Dumnezeu, pacea căminului regăsit. Acesta este spiritul slujbelor de Post; aceasta este prima impresie generală în sufletul meu.

Alexander Schemann, Postul cel Mare, pp. 32-35