Duminica a 26-a după Rusalii

Parabola bogatului necugetat, căruia i-a rodit ţarina

Lc 12, 16-21

¹³ Atunci, unul din mulțime a spus: „Învățătorule, spune-i fratelui meu să împartă moștenirea cu mine”.

¹⁴ Dar el i-a răspuns: „Omule, cine m-a stabilit judecător sau împărțitor peste voi?”

¹⁵ Apoi le-a zis: „Fiți atenți și păziți-vă de orice lăcomie; deoarece chiar și atunci când cineva este bogat, viața lui nu constă în ceea ce are”.

¹⁶ Și le-a spus o parabolă: „Un om bogat avea un ogor care a dat o recoltă îmbelșugată

¹⁷ și se gândea în sine: «Ce mă fac pentru că nu am unde să-mi adun roadele?»

¹⁸ Apoi și-a zis: «Voi face astfel: voi dărâma hambarele și îmi voi construi [altele] mai mari; voi aduna acolo tot grâul și toate bunurile mele

¹⁹ și voi spune sufletului meu: Suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulți ani. Odihnește-te, mănâncă, bea și bucură-te!»

²⁰ Însă Dumnezeu i-a zis: «Nebunule, chiar în noaptea aceasta ți se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?»

²¹ Așa se întâmplă cu acela care adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu”.

„A creşte spre o mai mare libertate, spre o mai mare conştiinţă, spre mai multă iubire, aceasta este traiectoria vieţii spirituale (G.Vanucci). Iar astăzi, Evanghelia, ne trasează tocmai câţiva din paşii acestei creşteri.

¹³ Atunci, unul din mulțime a spus: „Învățătorule, spune-i fratelui meu să împartă moștenirea cu mine”. ¹⁴ Dar el i-a răspuns: „Omule, cine m-a stabilit judecător sau împărțitor peste voi?”

Isus refuză cu îndârjire ideea de a fi arbitru între doi fraţi care se ceartă. Căci Hristos nu a venit pentru a-l substitui pe om. Nu dă soluţii deja predispuse, ci îţi dă cuvântul Său ca lumină pentru paşii tăi, făclie pentru drumul tău, pe care trebuie să îl parcurgi tu însuţi. Precum va zice imediat: de ce nu judecaţi voi înşivă ceea ce este drept?

Aceasta este tema emoţionantă şi delicată a libertăţii umane, tema unui Dzeu-izvor de vieţi libere. Găsindu-se într-un legământ cu El, omul nu mai este un simplu executor al unor ordine, ci un inventator liber de drumuri, drumuri care îl conduc spre alţii şi spre Dzeu.

¹⁶ Și le-a spus o parabolă: „Un om bogat avea un ogor care a dat o recoltă îmbelșugată ¹⁷ și se gândea în sine: «Ce mă fac pentru că nu am unde să-mi adun roadele?» ¹⁸ Apoi și-a zis: «Voi face astfel: voi dărâma hambarele și îmi voi construi [altele] mai mari; voi aduna acolo tot grâul și toate bunurile mele.

Protagonistul scenei nu este un lacom şi un necinstit, nu comite răul, nu este un netrebnic, ci e un „neînţelept”, nu posedă înţelepciunea vieţii.

Bogatul este neînţelept din două motive: siguranţa şi viitorul său depind de lucrurile materiale, îi lipseşte conştiinţa că bogăţia promite, dar nu-și ţine promisiunea, nu umple nici inima, nici viitorul; că firul vieţii îşi poartă capătul doar în mâna lui Dzeu. Nu doar cu pâine va trăi omul! Mai mult, doar cu pâine, doar cu bunăstare, doar cu lucruri, omul moare.

Există apoi un al doilea motiv pentru care acest om este lipsit de înţelepciunea vieţii. Este bogat, dar este singur. Mă impresionează acest amănunt: nu există nimeni altcineva în jurul lui. Nu este specificat niciun nume, niciun chip, nimeni altcineva nu e pomenit în parabolă...

Bogat în mijlocul deşertului, omul din parabolă este sărac în relaţii şi în iubire, pentru că ceilalţi contează prea puţin în viaţa sa: contează mai puţin decât lucrurile şi decât hambarele. Bogăţia creează un deşert de relaţii autentice, iar bunurile sufocă afectele adevărate.

Un om singur nu este fericit, pentru că fericirea ţine de două lucruri: nu poate fi singuratică şi are de-a face cu măsura în care suntem generoşi. De una singură, inima se îmbolnăveşte; aflându-se izolat, omul moare.

¹⁷ «Ce mă fac pentru că nu am unde să-mi adun roadele? ¹⁸ Voi face astfel: îmi voi dărâma hambarele și îmi voi construi [altele] mai mari; voi aduna acolo tot grâul și toate bunurile mele ¹⁹și voi spune sufletului meu...

Omul din parabolă repetă continuu un singur adjectiv: „al meu”: roadele mele, hambarele mele, bunurile mele, viaţa mea, sufletul meu; este obsedat de al meu. Lucrurile îi domină viitorul, viaţa lui se roteşte în jurul lor. A trăi astfel, înseamnă a muri încet...

¹⁹ și voi spune sufletului meu: Suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulți ani. Odihnește-te, mănâncă, bea și bucură-te!»

Omul acesta „trăieşte fără pic de mister, fără a şti că viaţa creştină este, de fapt, neliniştea cea mai înaltă a spiritului, înseamnă nerăbdarea veşniciei într-o lume perversă care răstigneşte iubirea” (S. Kierkegaard).

²⁰ Însă Dumnezeu i-a zis: «Nebunule, chiar în noaptea aceasta ți se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?»

Nebunule, îi spune Isus, nu pentru că omul din parabolă ar fi un rău, ci pentru că este lipsit de înţelepciune. A investit în produsul greşit: a învestit în bunuri şi în bani, şi nu în iubire.

Pentru acel om lipsit de înţelepciune, moartea nu este un eveniment surprinzător, ci este prelungirea alegerilor lui: în realitate, el a cultivat şi a nutrit moartea înăuntrul său, şi a făcut acest lucru prin lipsa sa de profunzime, pentru că nu a crescut în conştiinţa de sine şi în iubire. El este deja mort pentru ceilalţi, şi ceilalţi sunt morţi pentru el.

Pentru el, nu mai există un „mâine”: cel care trăieşte pentru lucruri, nu are viitor, pentru că lucrurile au un capăt, iar drama lor este că acest capăt e gol. „Mâine”, minunat cuvânt, -început al vieţii veşnice!

Povestindu-ne această parabolă ce vorbeşte despre bogăţie şi sărăcie, Isus nu dispreţuieşte bunurile de pe pământ, nu contestă satisfacţiile scurte ale pământului, ca şi cum ar vrea să ne facă să nu iubim viaţa şi bucuriile simple. Isus contestă anumite mituri în vogă: mitul bogăţiei ca şi condiţie pentru a fi fericiţi, mitul profitului ca regulă de viaţă, al contului la bancă pentru siguranţa zilei de mâine; avertisement tot mai serios pentru noi, care trăim într-o lume ce pare să depindă tot mai mult de fluctuaţii economice.

²¹ Așa se întâmplă cu acela care adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu”.

Înaintea Lui, suntem bogaţi doar cu ceea ce am dăruit. Iar în ziua de pe urmă, vom găsi în hambarele averii noastre doar ceea ce am pierdut pentru alţii. Omul trăieşte din viaţă dăruită, din viaţă transmisă. Iar când încetezi să transmiţi viaţă în jurul tău, exact în clipa aceea, viaţa secătuieşte în tine.

Prin această parabolă, Isus intenţionează să dea un răspuns la întrebarea umană cu privire la fericire. Evanghelia dă drept sigur faptul că viaţa umană este, şi nu poate decât să fie, o căutare a fericirii. Îţi doreşti o viaţă deplină? ...Nu o căuta la târgul de lucruri!

Mută-ţi dorinţa altundeva, doreşte-ţi altceva, o lume în care ordinea evidentă a lucrurilor să nu sune ceva de genul: „e bine să ai cât mai mulţi bani, e rău să ai puţini”; caută lumea pe care Dzeu o visează, o lume care să-şi găsească stavilă doar în lumină şi în iubire.

Dacă viaţa omenească nu depinde de bunuri, atunci de ce anume depinde? De trei lucruri: de viaţa ta lăuntrică, de persoanele pe care le ai alături şi de un izvor interior care nu ţâşneşte din tine, ci din Dzeu.

¹⁵ Apoi le-a zis: „Fiți atenți și păziți-vă de orice lăcomie; deoarece chiar și atunci când cineva este bogat, viața lui nu constă în ceea ce are”.

Singurele bunuri care merită adunate pe pământ pentru a fi fericiţi sunt relaţiile bune cu alte persoane, relaţii libere şi eliberatoare, spre o profunzime mereu mai mare. Secretul vieţii bune constă în creşte spre o iubire mai mare, spre un plus de conştiinţă şi spre o mai mare libertate.

Într-o zi, un călător intră în chilia unui călugăr din deşert. Şi vorbind, i-a adresat la un moment dat călugărului o întrebare: „Cum se face că ai atât de puţine lucruri în chilia ta? Doar un pat, o masă, un scaun, o lampă...”. Călugărul i-a răspuns: „Dar tu, cum de se face că porţi o traistă cu tine?” „Pentru că sunt în călătorie”, i-a răspuns călătorul. La care călugărul i-a replicat: „...Şi eu sunt în călătorie”.

Viaţa este fragilă şi precară, dar nu pentru că se termină, ci doar pentru că este mereu direcţionată spre altundeva. În această emigrare spre Viaţă, esenţialitatea şi libertatea te ajută să redescoperi frumuseţea lumii şi bunătatea lucrurilor, şi modul în care poţi să te bucuri de ele fără a le poseda.

Omul trăieşte şi din plăcerea ferice a pâinii cea de toate zilele, dar să fie o pâine „a noastră”, care să fie cerută şi dăruită, şi care să ne facă în toate zilele dependenţi de Cer.

Nu există experienţă a infinitului pe pământ, nu există experienţă de viaţă reuşită, de viaţă frumoasă, fără relaţii umane. Iar când îl primeşti pe celălalt în spaţiul bunătăţii tale, printre „ale tale” (In 19,27) atunci, doar atunci, regăseşti fericirea pe lume şi partea de bine din fiecare lucru.

P. Ermes Ronchi

traducere de Pr. Cristian F. Sabău