Duminica a 15-a după Rusalii (Cea mai mare porunca)

Mt 22,34-40  

³⁴ Auzind fariseii că le-a închis gura saduceilor, s-au adunat la un loc, ³⁵iar unul dintre ei, învățat al Legii, ca să-l pună la încercare, l-a întrebat:

³⁶ „Învățătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?”

³⁷ El i-a zis: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. ³⁸Aceasta este cea mai mare și cea dintâi poruncă.

³⁹ Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.

⁴⁰ În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea și Profeții”.

Care este porunca cea mai mare? Isus răspunde indicând ceva ce se află în interiorul omului: să iubeşti. El ştie că oamenii au nevoie de multă iubire pentru a trăi bine. Isus îşi oferă evanghelia ca şi cale pentru plinătatea şi pentru fericirea acestei vieţi.

Lui Isus i se cere o poruncă, în schimb, El răspunde cu două recomandări: îl vei iubi pe Dzeu, îl vei iubi pe aproapele.

din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. De trei ori, Isus repetă apelul la totalitate, apelul la imposibil. De trei ori, Isus insistă că unica măsură a iubirii este aceea de a iubi fără măsură. Pentru că omul iubeşte, dar numai Dzeu iubeşte din toată inima, El, care este iubirea-însăşi

Iubeşte-l pe Dzeu cu toată inima: totalitatea nu înseamnă exclusivitate. Iubeşte-L pe Dzeu fără jumătăţi de măsură şi vei vedea că încă îţi mai rămâne loc în inimă; mai mult, aceasta va deveni şi mai mare, pentru a-ţi iubi familia, prietenii, pentru a te iubi pe tine însuţi. Dzeu nu este gelos, nu îţi fură inima: o înmulţeşte.

Iubeşte cu toată mintea. Iubirea ne face să fim inteligenţi, ne ajută să pricepem mai în grabă, să mergem mai în profunzime şi mai departe. Iubeşte cu toate puterile. Iubirea ne face puternici, ne face să fim în stare să înfruntăm orice obstacol şi orice greutate.

De unde să începem? De la a ne lăsa iubiţi de către El, care intră, dilată, lărgeşte pereţii acestei amfore care suntem. Noi suntem persoane iubite care putem deveni persoane iubitoare.

Isus nu adaugă nimic nou: atât prima poruncă, cât şi cea de-a doua, sunt trecute deja în Scripturi. Noutatea creştinismului nu stă în porunca iubirii: îl iubesc pe Dzeul lor mulţi oameni, fac asta feluriţi mistici în toate religiile.

Nici măcar porunca de a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi nu e proprie creştinismului, fiind prezentă deja în primul Testament. Şi cu toate acestea, Isus va spune că porunca Lui este o poruncă nouă. Care este noutatea?

Noutatea stă în aceea că creştinul iubeşte aşa cum iubeşte Isus. Iubirea este El: când le spală apostolilor picioarele, când plânge pentru prietenul să mort, când se roagă pentru cei care îl răstignesc, când nu-şi ţine pentru Sine nici măcar propriul sânge, când începe de la cei consideraţi pierduţi, când iartă intenţionând efectiv să şteargă conceptul de duşman.

Iubiţi-vă precum v-am iubit Eu. Nu cât, ci cum v-am iubit; nu cantitatea, ci stilul. Dacă nu, riscăm să rămânem striviţi. E imposibil să iubeşti atât cât iubeşte El, dar e posibil să mergem pe urmele Lui, să-i simţim savoarea, drojdia, sarea şi să le punem în aluatul zilelor noastre: precum am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi.

Noutatea stă în faptul că cele două cuvinte se contopesc în unul singur, într-o poruncă unică. Şi spune: a doua este asemănătoare celei dintâi. Porunca îl vei iubi pe om este asemănătoare cu porunca îl vei iubi pe Dzeu. Aproapele seamănă cu Dzeu.

Aceasta este schimbarea revoluţionară pe care o aduce Isus: aproapele are chip, glas şi inimă asemănătoare cu Dzeu. Chipul celuilalt poate fi citit precum o carte sfântă, cuvântul lui poate fi ascultat ca un cuvânt sfânt, strigătul lui ţi-l poţi însuşi ca şi cum ar fi cuvântul lui Dzeu.

Iubeşte-l pe aproapele aşa cum te iubeşti pe tine însuţi. Aproape că avem de-a face cu o a treia poruncă, care în general se uită: „iubeşte-te pe tine însuţi”, pentru că eşti o minunăţie, porţi amprenta mâinii lui Dzeu.

Dacă nu te iubeşti pe tine, nu vei fi în stare nici să-i iubeşti pe ceilalţi, vei şti doar să iei şi să posezi, vei şti să fugi şi să violezi, fără bucurie şi fără gratitudine. Dacă îţi doreşti pace şi iertare, tocmai pe acestea trebuie să i le oferi celuilalt. Dacă îţi doreşti dreptate şi respect, tu va trebui să fii primul care le dai.

Orizontul în care vieţuim e constituit de această inimă pe mai multe voci, în care iubirea de Dzeu este asemenea melodiei principale, acordului de bază, în jurul căruia se poate structura execuţia celorlalte iubiri. Iar astfel, se naşte polifonia vieţii (Bonoeffer).

Iubeşte-l pe Dzeu din toată inima ta, fără jumătăţi de măsură, fără mediocritate. La fel, iubeşte-l pe prietenul tău, pe cel din familia ta, iubeşte-l fără calcul şi fără înşelăciune.

Dar de ce să iubesc, cu toată fiinţa mea? De ce să-mi urc inima până la asemenea înălţimi? Pentru că pe a dărui iubire şi pe a primi iubire se bazează fericirea întregii vieţi.

Pentru că Dzeul-iubire este energia fundamentală a universului, iar iubind, te faci părtaş cu această energie: atunci când iubeşti, este Cel-cu-totul-Altul care vine, pentru ca istoria să fie cu totul alta faţă de ceea ce e.

Indiferenţa îl nimiceşte pe celălalt, te determină să nici nu-l observi; el nu mai există pentru tine. Nimeni nu are dreptul de a nimici (=a face să devină nimic) un om. Indiferenţa otrăveşte pământul, le fură celorlalţi viaţa, îi ucide şi-i lasă să moară; este linfa secretă a răului. „Să iubeşti” este sinonim cu „să nu fii niciodată indiferent”.

Doamne, ce trebuie să fac mâine pentru a fi viu? Să iubeşti. Ce anume voi face anul viitor, şi mai apoi, pentru viitorul meu? Să iubeşti. Cât despre omenire, destinul ei, istoria ei? Doar aceasta: omul trebuie să iubească!

A iubi înseamnă a nu muri. Mergi şi tu şi fă la fel. Şi vei găsi viaţa.

Pr. Ermes Ronchi

traducere pr. Cristiana F. Sabău