În Biserica noastră există o veche uzanță, devenită lege, aceea de nu celebra Sfânta Euharistie în Postul Mare, cu excepția zilelor de sâmbătă, de duminică și de Bunavestire. Despre această veche tradiție ne vorbesc canoanele 49 și 51 ale Conciliului de la Laodicea (343-381):

„Nu se cuvine să aducem ofrandă pâine în timpul celor 40 de zile, decât numai în zilele de sâmbătă și duminică” (Canonul 49).

„Ofranda de pâine” este o expresie veche pentru a desemna sacrificiul euharistic. Duminica nu a fost niciodată zi de pocăință, iar sâmbăta, fiind întotdeauna asociată  duminicii, nu este nici ea zi de penitență.

Pelerina Egeria în Jurnalul de călătorie în Țara Sfântă (381-394), ne oferă amănunte despre celebrarea din timpul Postului Mare la Ierusalim. Ajunsă în zi de miercuri, afirmă că: „În perioada Postului, creștinii se adună pe la ora a noua, și celebrează cele obișnuite la acea oră, cu excepția ofertei... Iar vinerea fac la fel ca miercuri”.

Canonistul Teodor Balsamon (sec. XII) afirmă că: „S-a decis ca zilele de post să fie zile de doliu și de pocăință, pentru ca fiecare să-și poată ispăși păcatele sale. Ori a oferi lui Dumezeu un sacrificiu înseamnă a sărbători, iar o zi de sărbătoare nu poate fi decât o zi de bucurie. Cum poate cineva să se dedice penitenței și în același timp să sărbătoarească? De aceea Părinții au stabilit ca sacrificiul euharistic să nu se aducă în timpul Postului, cu excepția sâmbetelor, duminicilor și a Bunavestiri. În aceste zile noi trebuie să sărbătorim și nu să plângem, nici să postim sau să ne plecăm genunchii”.

Aceste rânduri ale lui Balsamon ne oferă cheia înțelegerii spirituale a tradiției zilelor aliturgice în Biserica noastră. În spatele acestei rânduieli stă, așadar, un principiu liturgic fundamental: incompatibilitatea Sfintei Euharistii cu Postul Mare ca timp de post și penitență. Euharistia este în esența sa o sărbătoare, o retrăire liturgică a Paștelui. Ea este întâi de toate taina venirii și prezenței lui Hristos printre apostoli și ucenici. Fiecare liturghie este, deci, o cină din Emaus, când Mântuitorul s-a aratat înviat ucenicilor la „frângerea pâinii” (Luca 24, 13-35). Nimeni nu a fost martor la Învierea lui Hristos, însă apostolii l-au întâlnit pe Domnul Înviat adunați fiind în rugăciune, la frângerea pâinii, pe când ușile erau încuiate. Această bucurie a întâlnirii cu Domnului Cel Înviat, Biserica primară a vrut să o retrăiască liturgic ca Zi a Domnului (Duminica) -  ziua a opta, ziua neînserată, ziua Împărăției ce va să vină.

Prin prezența lui Hristos cel Înviat, care „sus împreună cu Tatăl șade, iar aici împreună cu noi nevăzut petrece”, Sfânta Euharistie este participarea anticipată la banchetul Împărăției lui Dumnezeu. Ea este sărbătoarea deplină a Bisericii, căci Mirele este prezent iarăși cu ai săi, și de aceea aceștia nu pot să postească cât timp este cu ei. Sfânta împărtășanie este „pâinea cea cerească”, iar prin gustarea ei ne înălțăm cu adevărat la cer. „Sfânta Euharistie este sărbătoarea Bisericii, sau mai bine zis, Biserica însăși ca sărbătoare, ca împărtășire din prezența lui Hristos” (Schmemannn A., Postul Mare, București, 1998, p. 57). Atunci când celebrează Euharistia Biserica pregustă din banchetul escatologic, mâncă și bea la masa Mirelui, în Împărăția cerurilor (cf. Luca 22, 30). Astfel, înțelegem de ce Sfânta Euharistie este incompatibilă cu postirea, pentru că postirea constituie expresia fundamentală a Bisericii în pelerinaj, în drumul deșertic spre Împărăția cerească (Schmemannn A., Postul Mare, București, 1998, p. 57). Dar, așa cum în pribegia poporului evreu prin deșert, Dumnezeu le-a dat mană spre întărire, tot astfel Biserica întărește sufletește pe fii săi, dându-le „pâinea cea cerească” în cadrul Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, miercurea și vinerea.

Un alt motiv al tradiției zilelor aliturgice în Biserica noastră îl găsim în disciplina penitețială a Bisericii primare. Aceasta prevedea o serie de măsuri pozitive și negative destinate îndreptării păcătoșilor publici: excomunicare, milostenie, rugăciune, mărturisirea păcatelor, post, practicarea virtuților etc. Însă foarte curând Biserica a conștientizat faptul că ea însăși, în ansamblu ei, este păcătoasă și că nu trebuie accentuate numai anumite păcate individuale, chiar dacă erau grave. De aceea va organiza perioade de penitență și chiar zile precise de ajun pentru toți credincioșii: miercuri și vineri.

În preajma secolului al IV-lea ia naștere perioada de penitență pregătitoare pentru Paști, destinată tuturor credincioșilor. În această perioadă au fost concentrate majoritatea practicilor penitențiale destinate păcătoșilor publici, iar acum aplicate tuturor credincioșilor. Printre acestea era și abținerea de la Împărtășanie prin necelebrarea Euharistiei.

„Faptul că în acestă perioadă „Biserica nu celebrază Euharistia este un fel de auto-excomunicare. Biserica toată se consideră păcătoasă și își  interzice în mod voluntar celebrarea. De ce o face? În primul rând pentru că se consideră nedemnă de a se prezenta înaintea lui Dumnezeu și de a-și îndrepta privirea spre înălțimea cerului. Ea se consideră ca fiul risipitor: Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi (Luca 15, 18-19). Deoarece jertfa de laudă este un act cultual exclusiv al fiilor lui Dumnezeu, cel care nu este demn de a fi chemat fiu, nu poate să-l ofere [...]. Pentru a-și înmuia inima inima, Biserica se dezbracă de toată gloria sa, dar mai ales de podoaba sa cea mai de preț, celebrarea ofertei euharistice”(Raquez, O., Roma orientalis, Roma, 2000, p. 153).

În concluzie, tradiția zilelor aliturgice își găsește originea la începuturile Bisericii (secolele IV-V). Aceasta, așa cum am văzut, exprimă o trăire și o înțelegere spirituală profundă. Este una dintre formele de penitență autoimpuse de către Biserica, deoarece sacrificiul euharistic este un act glorios. Prin această formă de penitență Biserica vrea să-i ajute pe credincioși să-și amintească de starea lor de păcătoșenie. Doar o conștiință smerită înțeleage cuvântul spus de Mântuitorul vameșului: ”Vă spun vouă: acesta s-a întors acasă mai îndreptat” (Luca 18, 14).

Pr. Florin Fodoruț