Mt 25,31-46
În ritul bizantin: A treia duminică din Triod (a lăsatului sec de carne)
În ritul latin: A 34-a Duminică din Timpul de peste an (Anul A): Hristos Rege

31 Când va veni Fiul Omului în gloria lui, împreună cu toți îngerii, atunci se va așeza pe tronul gloriei sale.
32 Și se vor aduna înaintea lui toate neamurile, iar el îi va despărți pe unii de alții, așa cum păstorul desparte oile de capre: 33 va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga.

34 Atunci regele va spune celor de la dreapta sa: «Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți împărăția care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii, 35 căci am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați primit, 36 gol și m-ați îmbrăcat, bolnav și m-ați vizitat, am fost în închisoare și ați venit la mine».
37 Atunci îi vor răspunde cei drepți, zicând: «Doamne, când te-am văzut flămând și te-am hrănit, sau însetat și ți-am dat să bei? 38 Când te-am văzut străin și te-am primit, sau gol și te-am îmbrăcat? 39 Când te-am văzut bolnav sau în închisoare și am venit la tine?» 40 Iar regele, răspunzând, le va spune: «Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut».
41 Atunci va spune celor de la stânga: «Plecați de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic pregătit pentru diavol și îngerii lui! 42 Căci am fost flămând și nu mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și nu mi-ați dat să beau, 43 am fost străin și nu m-ați primit, gol și nu m-ați îmbrăcat, bolnav și în închisoare și nu m-ați vizitat».
44 Atunci ei îi vor răspunde, zicând: «Doamne, când te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în închisoare și nu ți-am slujit?» 45 Iar el le va răspunde: «Adevăr vă spun: tot ce nu ați făcut unuia dintre aceștia, cei mai mici, mie nu mi-ați făcut».
46 Și vor merge aceștia în chinul veșnic, iar cei drepți în viața cea veșnică”.

Ceea ce aţi făcut pentru fraţii mei, Mie mi-aţi făcut. Tatăl este în ceruri, însă cerurile Tatălui sunt copiii lui, cerurile lui Dzeu sunt săracii. Cel sărac este Paradis pentru Dzeu; mai mult: este fratele lui Dzeu. Când mâna ta atinge durerea unui sărac, degetele tale ating cerul lui Dzeu.
Isus se găseşte în locul în care nu am vrea vreodată să fim, în locul cel mai din urmă; în cei care întrupează nu visele tale, ci temerile şi durerile tale. Dzeu navigheavă pe un fluviu de lacrimi (Turoldo).
Vom intra în cerul Lui doar dacă vom fi intrat în viaţa celui sărac, pentru că aproapele se aseamănă lui Dzeu (Mt 22,39). Un proverb hasidic îndeamnă: dacă un om îţi cere ajutorul, nu-i răspunde spunându-i cucernic „adresează-te lui Dzeu, ai încredere, puneţi în El toată durerea”, ci acţionează ca şi cum nu ar exista Dzeu, ca şi cum în afară de tine n-ar exista pe lume alt om care să-l poată ajuta.
Un lucru mă uimeşte în Evanghelie, cu privire la realităţile de apoi, şi anume că aspectul asupra căruia voi fi judecat nu va fi viaţa mea întreagă, ci lucrurile bune ale vieţii mele; Dzeu nu mă va judeca înşirând lista slăbiciunilor mele, ci a gesturilor de bunătate; nu va ancheta umbrele mele, ci seminţele de lumină sau polenul de bine pe care l-am semănat. Tatăl va privi nu la mine, ci jur-împrejurul meu, spre porţia de lacrimi şi de oameni în suferinţă care mi-a fost încredinţată, pentru a vedea dacă vreounul a fost mângâiat de către mine, dacă a primit pâine şi apă pentru drum, dacă a primit curaj pentru astăzi şi pentru mâine.
Îndepărtează-ţi faţa de la păcatul meu, implora David plângând în psalmul său. Şi iată că Dzeu ascultă acel strigăt: în ziua cea de pe urmă îşi va îndepărta privirea de la rău şi şi-o va aţinti spre bine.
Dzeu nu va căuta la slăbiciunea noastră, ci la binele înfăptuit. Măsura omului şi a lui Dzeu, măsura istoriei este binele. În faţa Acestuia, nu mă tem de slăbiciunea mea, mă tem doar de mâinile mele goale. Faptul că cineva are nevoie de mine acum, este mai important decât a mă întreba ce verdict mi se va da într-un mâine pentru acţiunile mele.
Astăzi este ceasul în care sunt eu cel care-l judec pe cel sărac şi pe Dzeu însuşi, care se află în acesta. Astăzi, eu sunt pentru cel aflat în nevoie gest de binecuvântare ori de refuz. Tocmai această judecată, pe care eu i-am făcut-o celui sărac, va reveni asupra mea în ziua de pe urmă: nu există un viitor deschis pentru acela care nu se deschide faţă de cel nevoiaş, pentru acela care având posibilitatea, ar fi putut fi pâine pentru cel flămând.
Evanghelistul Matei ne prezintă şase tipuri de fapte largi, precum larg este câmpul durerii omeneşti. Nimănui dintre noi nu i se cere să facă minuni, dar i se cere să poarte de grijă. Nu i se cere să vindece bolnavii, ci să-i viziteze; i se cere să îngrijească cu dăruire un bătrân pe care-l are acasă, să aibă grijă cu un eroism tăcut de fiul bolnav ori handicapat, să poarte de grijă fără prea mult tam-tam de tovarăşul de viaţă ce se află în criză, de un vecin ce de abia o mai duce de pe o zi pe alta.
Frumuseţea acestei evanghelii este exigentă: a-l lua în grijă pe aproapele este atât de important până într-acolo că Dzeu leagă viaţa veşnică de o bucată de pâine pe care am dat-o unui înfometat, de un pahar de apă, de o haină dăruită, de paşii unei vizite; totuşi, Dzeu nu se leagă de lucruri, ci de inima despre care lucrurile dau mărturie. Totul este atât de simplu, întrucât nimeni nu este lipsit de puţin timp, ori de apă, ori de inimă, astfel încât să nu se mântuiască.
Dzeu nu te va surprinde într-un moment de slăbiciune, când nu reuşeşti să trăieşti într-un mod nobil şi pur, ci este Acela care te îndeamnă spre bine. Care nu-ţi măsoară slăbiciunile, ci îţi îmboldeşte bunătatea.
Cel sărac despre care ne vorbeşte Evanghelia este acela care călătoreşte la limitele existenţei. Iar dacă te uiţi la el, simţi cum naufragiezi. În virtutea fragilităţii sale, cel sărac te obligă să te măsori cu lucrurile extreme, cu viaţa la risc, întrucât el este o metaforă a falimentului şi a morţii. Dar săracul este deopotrivă un învăţător al credinţei, pentru că întrupează evidenţa faptului că trăim cu toţii numai în măsura în care cineva se îngrijeşte şi de noi, că existăm doar pentru că Cineva ne-a primit, Cineva nerăbdător să ne repete: „Vino, binecuvântatule!”

Însă judecata lui Dzeu ia în serios chiar şi fragila libertate umană: este posibil să ne dăm un greş total în viaţă. Plecaţi de la mine, blestemaţilor. Fiind departe de cel sărac, suntem departe de El, departe de noi înşine. Aceasta înseamnă condamnarea: îndepărtarea de viaţă. Aceasta este judecarea tuturor popoarelor, Evanghelia adresată fiecărui om, creştin, evreu, musulman, budist, laic: singurul lucru ce rămâne în urma noastră atunci când chiar nimic nu mai rămâne este capacitatea pe care o avem de a iubi, în timp şi pentru veşnicie.
Fiecare „celălalt” este întotdeauna Celălalt. La Judecata de Apoi, Dzeu nu se pune pe El Însuşi la centru, ci uită de Sine între drepturile celor săraci, unde visează un om lipsit de foame şi de lacrimi, fără cătuşe şi fără de boli, un om fericit şi mântuit, asemenea Lui.
Viitorul nostru veşnic nu trebuie aşteptat, ci trebuie făurit; Raiul nostru, viaţa noastră viitoare este roada binelui pe care eu şi cu tine, pe care cu toţii l-am dăruit nenumăraţilor Lazări ai pământului.

Pr. Ermes Ronchi

Traducere de Pr. Cristian F. Sabău