Vindecarea celor 10 leproși (Luca 17, 11-19) 

11. Iar pe când Iisus mergea spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileii, 
 12. Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, 
 13. Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! 
 14. Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. 
 15. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. 
 16. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. 
 17. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? 
 18. Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? 
 19. Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

Zece leproşi la intrarea unui sat, nouă iudei şi un samarinean, cu toţii împreună. Suferinţa i-a unit, iar vindecarea îi va despărţi. Zece leproşi stăteau la distanță; mâini la distanţă, acele mâini, cărora nu le este permis nici măcar să-şi mângâie propriul copil, doar ochi şi glas. Îl roagă împreună pe Isus, iar El, 14 văzându-i, le-a spus: „Mergeți și arătați-vă preoților!”... Remarcăm un detaliu: Isus le răspunde deîndată, imediat ce îi vede, cu graba de a-i vindeca. Graba Lui îmi aduce aminte de o expresie minunată a lui Twarkow¬ski: să ne grăbim să iubim, pentru că oamenii se duc atât de iute! Să ne grăbim să iubim... Iute, fără a mai aştepta o clipă, căci au suferit prea mult până acum. „Mergeți și arătați-vă preoților!” S-a şfârşit. Mergeţi. Sunteţi deja vindecaţi, chiar dacă încă nu o vedeţi. Viitorul a intrat în voi cu primul vostru pas, ca o sămânţă, ca o profeţie. „Providenţa cunoaşte doar oameni care sunt în mişcare” (pr. Calabria), oameni care s-au ridicat şi care păşesc, în virtutea unui avans de încredere acordat lui Dumnezeu şi propriului viitor. În acelaşi timp, doar pentru un avans de încredere dăruit fiecărui om, chiar şi duşman, pământul nostru va avea un viitor.

14 Văzându-i, el le-a spus: „Mergeți și arătați-vă preoților!” 15 Și, în timp ce mergeau, s-au curățat. Leproşii pornesc spre sat, unde le era interzis să intre: lepra le e încă evidentă, dar mai evidentă este totuşi speranţa; promisiunea lui Isus este mai puternică decât rănile şi temerile lor. O iau la drum toţi zece, toţi au încredere în cuvântul lui Isus, pornesc, iar mersul lor înseamnă deja vindecare. O iau la drum, iar speranţa în ei este mai puternică decât evidenţa. Dar cine vrea să rămână doar cu evidenţa, n-are decât să se resemneze să fie un paznic al trecutului. S-au curăţat nu atunci când au ajuns la preoţi, ci pe drum, păşind cu credinţă. Nouă dintre ei au fost vindecaţi, însă doar unul singur a fost şi mântuit. Prin credinţă. Nouă din cei vindecaţi nu se reîntorc: acestora le este îndeajuns vindecarea. Nu se întorc, poate pentru că s-au rătăcit în iureşul fericirii lor, în îmbrăţişările regăsite, redevenind persoane depline, libere. Iar Dumnezeu simte bucurie pentru bucuria lor, precum înainte a simţit durere pentru durerea lor. Poate că nu se întorc pentru că simt sănătatea ca pe ceva care li se cuvine, nu ca pe un dar; ca pe un drept, nu ca un miracol. Fiecare miracol este însă o istorie nesfârşită, o poveste care începe: omul nu este doar propriul său trup. Deplinătatea lui stă în a trece de la a fi vindecat la a fi mântuit, în a regăsi  „viaţa deplină” intrând în comuniune cu Cel care dăruieşte, şi nu doar cu darurile Sale. Nimic mai puţin. Este viaţa Lui în viaţa ta. În fond, cei nouă nu se întorc şi pentru că ascultă porunca lui Isus: mergeţi la preoţi. Dar Isus vrea să nu fie ascultat: adesea ascultarea formală este o trădare încă şi mai profundă. „Uneori este nevoie să mergi împotriva legii pentru a-i fi fideli în profunzime” (D. Bonoeffer). Aşa cum face Isus cu legea sabatului. Singurul -un eretic străin- se întoarce şi o face pentru că îşi ascultă inima, pentru că intuieşte că sănătatea nu îi vine de la preoţi ci de la Isus; nu din îndeplinirea unor legi şi rituri, ci din relaţia vie cu El. Pentru Isus contează inima, iar inima nu are graniţe politice ori religioase. Centrul pericopei stă în ultimul cuvânt: Credința ta te-a mântuit. Evanghelia este plină de oameni vindecaţi: aceştia reprezintă cortegiul plin de bucurie care însoţeşte propovăduirea lui Isus. Şi cu toate acestea, câţi din aceşti vindecaţi sunt şi mântuiţi? Pentru câţi dintre ei reînflorirea cărnii a făcut să înflorească relaţii noi cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu ei înşişi? În singurul om care a revenit, important nu este actul de a mulţumi luat în sine, ca şi cum Dumnezeu ar fi în căutarea unui mulţumesc din partea noastră, ca şi cum ar avea nevoie de recunoştinţa noastră; leprosul din Samaria este mântuit nu pentru că plăteşte taxa -fie ea chiar sfântă- a recunoştinţei, ci pentru că intră în comuniune: cu propriul trup, cu propriile sentimente, cu Domnul. „Şi îl glorifică pe Dumnezeu”. Pentru că „gloria lui Dumnezeu este omul viu” (sf. Ireneu). Cu adevărat viu este doar samariteanul: fiind de două ori exclus, el ascultă mai mult propria inimă decât prescripţiile legii, precum fac ceilalţi nouă, şi îşi întrerupe drumul, se întoarce îndărăt, cântă de-a lungul drumului, se aruncă la picioarele lui Isus, îi rosteşte cu glas puternic recunoştinţa sa. Mărirea lui Dumnezeu este doar el, revenit om şi revenit fiu. Samariteanul a intuit că secretul nu stă în vindecare, ci în Vindecător. El vrea să ajungă la Dăruitor nu doar la darurile acestuia, pentru a putea atinge oceanul Său de pace şi de foc, de viaţă care nu moare. Cei nouă vindecaţi şi-au găsit sănătatea; singurul mântuit regăseşte atât sănătatea, cât şi un Dumnezeu care face astfel încât viaţa să înflorească în toate formele sale, care dăruieşte o piele de primăvară leproşilor, un Dumnezeu a cărui glorie nu sunt riturile ci omul viu. A reveni oameni, a reveni la Dumnezeu: sunt acestea tablele legii celei de pe urmă, cele două mişcări esenţiale ale fiecărei mântuiri.

În această povestire putem să distingem cei trei paşi fundamentali ai drumului de credinţă: am nevoie / am încredere, mulţumesc şi mă încredinţez. Credinţa se naşte din nevoie, din strigătul universal al trupului care suferă, din foamea noastră de viaţă, de sens, de iubire, de sănătate, iar atunci când nu le ai întinzi mâinile. Ma apoi am încredere. Strigătul celui aflat în nevoie este plin de încredere: cineva va asculta, cineva va veni, cineva sare deja în ajutor. Cei zece au încredere în Isus şi sunt vindecaţi. Însă acestei credinţe îi lipseşte ceva, o dimensiune fundamentală: bucuria unei îmbrăţişări, o relaţie, un sentiment reciproc, un răspuns. Al treilea pas: îţi mulţumesc este rostit doar de un străin. Filosoful Hegel spune: a gândi înseamnă a mulţumi, pentru că suntem datori în toate cele. Iar poetul Turoldo: eu aş vrea să dăruiesc ceva Domnului meu şi nu ştiu ce... iată, viaţa pe care mi-ai restituit-o, ţi-o dăruiesc în cântec. Iar atunci alerg la El, mă strâng de El, precum un prunc de mama sa, precum îndrăgostitul de iubita sa, ca atunci când cineva îşi pune propria viaţă, propriile-i vise şi propriu-i viitor în mâinile celuilalt. Cu toţii au căpătat darul, însă unul singur a răspuns. Credinţa înseamnă răspunsul liber al omului la curtarea care-i vine din partea lui Dumnezeu. Înseamnă a intra în contact cu cuvântul-mamă al tuturor cuvintelor religioase: „mulţumesc”. Mai apoi, voi face acelaşi lucru faţă de cei din propria-mi casă. O voi face în tăcere şi printr-un surâs.

P. Ermes Ronchi

traducere de Pr. Cristian F. SABĂU