De la Roma păgână la Roma creștină – mărturii artistice

I.Bazilica constantiniană Sfântul Petru

În Roma, imediat după edictul de la Milano (313), au fost ridicate bazilicile cele mai faimoase. Roma a fost orașul în care s-au consumat multe dintre actele de martiraj creștin și de aceea în locurile maritirilor faimoși au fost construite edificii de cult. Vechea bazilică Sfântul Petru este unul dintre aceste exemple, fiind zidită pe locul unde Petru a fost răstignit, în timpul persecuțiilor lui Nero. Începută în anul 324 și sfințită în 326 de către papa Silvestru, a suferit numeroase modificări până când, în secolul al XV-lea, papa Nicolae al V-lea s-a gândit la rezidirea completă. Însă proiectul a fost materializat de către papa Iuliu al II-lea care, la începutul secolului al XV-lea, a decis demolarea vechii bazilici.

Bazilica paleocreștină era construită pe un plan bazilical, cu o nava centrală și alte patru laterale, delimitate de patru rânduri a câte 24 de coloane, ce sprijineau arhitrava rectilinie. Acoperișul era din căpriori de lemn, vizibili din interiorul bazilicii. Accesul în biserică se făcea printr-un portic destinat catehumenilor. Credincioșii ocupau părțile laterale ale bazilicii. Nava centrală, contrar așteptărilor moderne, rămânea mai degrabă liberă pentru procesiunile liturgice.

De-a lungul timpului s-au făcut numeroase reconstrucții, atât ale interiorului, cât și ale exteriorului vechii bazilici, bazate pe mărturiile păstrate.

Una dintre cele mai cunoscute reconstrucții aparține pictorului Domenico Tasselli (sec XVI), care se găsește în Sacristia actualei bazilici (fig. 1). Astfel de reconstrucții sunt foarte utile pentru înțelegerea evoluției arhitecturii bisericești, atât în Apusul cât și în Răsăritul creștin.

Fig. 1 - Domenico Tasselli, Reconstrucția interiorului vechii bazilici Sf. Petru (sec. XVI)

Elemente generale de arta paleocreștină (I)

Introducere

Un raport corect față de arhitectura și arta bisericească presupune o minimă cunoaștere a evoluției istorice a formelor artistice creștine, atât în Apus cât și în Răsărit. Ne propunem aici să oferim celor interesați un succint periplu istoric al acestor evoluții artistice.

Odată cu edictul de la Milano (313), mulțumită căruia creștinii obțin libertatea cultului, Biserica a început elaborarea unei liturgii proprii, precum și construirea unor edificii adecvate cultului și adunărilor de credincioși. Interesant este faptul că creștinii nu au inovat, ci s-au limitat la dezvoltarea anumitor tipuri de construcții romane, privilegiindu-le pe acelea care se adaptau mai bine exigențelor unui cult public și liber. Și mai interesant este faptul că modelul de biserică împrumutat de creștini nu a fost templul păgân, ci bazilica și mausoleul.

Planul bazilicii constantiniene Sfântul Petru din Roma (sec. IV)

 „Astăzi se afirmă tot mai des că nu mai există arhitectură religioasă!”. Comentând această afirmație, eminentul liturgist Klaus Gamber afirmă:

«Majoritatea construcțiilor religioase sunt concepute în scop pur utilitarist. Nici opere de artă nu sunt, deoarece obsesia simplității a împiedicat acest lucru. Cu toate acestea au costat mult. Din punct de vedere tehnic nu le lipsește aproape nimic: au acustică bună și o ventilație desăvârșită... În ciuda acestor realizări, bisericile acestea nu prea pot fi chemate case ale lui Dumnezeu, nu sunt spații sacre, temple ale lui Dumnezeu în care să intri cu plăcere pentru a-L adora și a I te ruga. Sunt mai degrabă săli de reuniune unde lumea intră doar pentru momentele în care se desfășoară oficiile liturgice. Au existat totuși încercări de a face din anumite biserici mai recente opere de artă. Modelul acestora este capela pelerinilor de la Ronchamp.

În fața icoanei Schimbării la Faţă

La fel ca și la celelalte icoane pictate în stil bizantin, pictorul ține cont de prescripțiile și normele referitoare la prezentarea scenelor din viața lui Isus, dintre care – în cazul de față – primele instrucțiuni găsim în evangheliile sinoptice: „Schimbarea la Faţă - un munte cu trei creste, pe cel din mijloc stă Hristos, în haine albe, binecuvântând; în jurul Lui raze de lumină; pe vârful din dreapta al muntelui stă Moise, purtând tablele Decalogului, pe cel din stânga prorocul Ilie; amândoi în stare de rugăciune, privind spre Hristos; sub chipul lui Hristos, la pământ Petru, Iacov şi Ioan, aproape leşinaţi, privesc în sus. (Mt 17,1-8; Mc 9,2-8; Lc 9,28-36)” Aşa cum Isus – conform relatării evanghelice – pe muntele Tabor a pregătit apostolii pentru încercarea cu care se vor confrunta, aşa îşi va trimite lumina Sa în lume până la sfârşitul veacurilor. „Pictorul a reuşit cu ajutorul penelului său, să se lumineze pe sine şi pe cei ce cred în Isus Hristos, care schimbându-se la faţă în muntele Taborului în lumina slavei sale dumnezeieşti, i-a făcut şi pe apostoli să guste din slava care va să vină şi care luminează drumul vieţii noastre pământeşti asemenea unui far luminos.