Slujbe specifice Postului Mare

 

Perioada Postului Mare este una specială în viața Bisericii. Complexul celor 40 de zile în care ne pregătim pentru Sfintele Paști, sunt o retrăire liturgică a unor experiențe de credință din Vechiul și Noul Testament. Ne amintim de postul de 40 de zile a lui Moise înainte de a primi tablele legii pe Sinai (Ex. 24, 18), de cei 40 de ani petrecuți de poporul evreu în deșert, înainte de a intra în țara promisă (Nm. 14, 34), de cele 40 de zile a drumului făcut de Ilie spre Sinai (1 Imp. 19, 1-18) și, nu în ultimul rând, de postul Mântuitorului din deșertul Iudeii, după botezul său. La capătul celor 40 de zile sau ani, pentru fiecare dintre protagoniștii amintiți are loc o întâlnire cu Dumnezeu și o înțelegere mai profundă a lucrării Sale mântuitoare.

 

Tot spre o astfel de întâlnire și înțelegere suntem chemați și noi, cei care ne lăsăm antrenați pe calea postului. Finalitatea Postului Mare constă în celebrarea tainei mântuirii revelată prin patima, moartea și învierea cea de a treia zi a Mântuitorului nostru Isus Hristos. Postul, rugăciunea și contemplația, însoțite de milostenie, au un rol curățitor (katharsis) pentru suflet. Vederea jertfei și a Învierii Mântuitorului, despre care ne vorbesc troparele slujbelor din timpul postului, este o vedere a ochilor spirituali. Această vedere a fost încețoșată prin păcatul lui Adam (1 Cor 13, 12), repetat de noi, fii săi, în fiecare zi. Prin păcatul adamic trupul a câștigat hegemonia asupra sufletului (psyche) și a spiritului (nous). De atunci privim lumea prin prisma ochilor trupești („și au văzut că erau goi” Fac. 3, 7); vedem doar suprafața lucrurilor și nu esența lor; privim la fața oamenilor și nu la inima lor. Pocăința la care suntem chemați în post, implică o schimbare a modului de a vedea lucrurile (metanoia, adică schimbarea minții); o chemare la a vedea lucrurile prin ochii credinței; prin ochii lui Hristos, cel răstignit și înviat.

 

Postul mai aspru din această perioadă, rugăciunile mai lungi și milostenia, lucruri pe care Biserica ni le cere în Postul Mare, sunt menite să ne ajute la dezvoltarea ochilor spirituali, atrofiați de păcat. Prin post spunem și noi, împreună cu Hristos, că „nu numai cu pâine trăiște omul”. Postul este mortificarea poftelor trupului spre eliberarea spiritului. Este așezarea trupului la locul său firesc, de slujitor al sufletului și al spiritului.

 

Așadar, pocăința în înțelesul ei originar de schimbare a modului de a fi și de a vedea lucrurile, este cheia cu care ar trebui să deslușim tot ceea ce Biserica ne propune în această perioadă.

 

Biserica se îmbracă în roșu

 

În această perioadă bisericile se îmbracă în culoarea roșie, amintind de jertfa Mântuitorului de pe cruce, dar și de „omorârea cugetului trupului nostru” (cf. Troparul Ceasului a nouălea, Orologhion, p. 163), la care suntem chemați, odată angajați fiind pe drumul pocăinței.

 

Veşmintele luminoase ale preoților, veșmintele de pe Sfânta Masă şi acoperămintele de la sfintele icoane sunt schimbate și ele cu unele de culoare roșie. Prin aceasta ni se arată că ne aflăm într-o perioadă de doliu, de tristeţe pentru înstrăinarea noastră de cele cerești. Dar această tristețe nu trebuie să fie niciodată lipsită de nădejde, ci o tristețe strălucitoare. Tristețea vine din aceea că vedem cât suntem de slabi, iar lumina din aceea că nu suntem neputincioși, ci avem harul (1 Cor 12, 9); suntem triști pentru păcatele noastre, dar bucuroși pentru că suntem niște păcătoși iubiți și iertați: „pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Rom 5, 8).

 

Liturghia darurilor mai înainte sfințite

 

În această perioadă, logica penitențială a postului pătrunde în toate aspectele vieții liturgice. Nici Sfânta Liturghie nu face excepție. Astfel, cu excepția zilelor de sâmbătă și duminică, care au un statut liturgic special, celelalte zile sunt zile aliturgice. Adică, nu se celebrează liturghia Sf. Ioan Gură-de-Aur sau a Sf. Vasile cel Mare. Asta deoarece Sfânta Liturghie are un caracter sărbătoresc, de banchet escatologic și, deci, de pregustare a Împărăției ce va să fie. 

Liturghia este oficiul prin excelență al duminicii, zi în care sărbătorim Învierea Domnului. Postul Mare, însă, subliniază patima și moartea Mântuitorului și deplângerea păcatelor noastre. De aceea celebrarea Euharistiei nu se potrivește nici cu misterul celebrat (patima și jertfa), nici cu starea noastră lăuntrică de penitență (asceză și mortificare a trupului). Această „abstinență” de la Liturghie nu însemnă nicidecum o desconsiderare a acesteia, ci dimpotrivă, ne ajută să înțelegem mai profund valoarea ei, salvând-o în conștiințele noastre de la bagatelizare.

 

Biserica, însă, manifestă grija pentru împărtășirea credincioșilor, prin aceea că a rânduit Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, în zilele de Miercuri și Vineri. Aceasta este o litughie compusă din slujba Vecerniei (deoarece se celebrează seara, pe la ora vecerniei) și a Liturghiei, omițându-se însă, oferta de daruri și Anaforala (acțiune de har consacratoare). În cadrul acestei slujbe credincioșii se pot împărtăși cu trupul și sângele Domnului consacrat la Liturghia duminicală. Rânduiala acestei Liturghii, atribuită papei Grigore Dialogul, se găsește în cartea Liturghierului, iar pentru strană în Triod sau Antologhion.

 

Alte slujbe din perioada Postului Mare

 

În perioada Postului, în mănăstiri și parohii se mai celebrează Utrenia postului, in fiecare dimineața. Seara celebrăm Dupăcinarul cel Mare, în cadrul căruia se recită părți din Canonul Sfântului Andrei Cretanul (în primele 4 zile ale postului și în săptămâna a cincea, în întregime) și părți din Acatistul Maicii Domnului (în fiecare vieneri seara până în săptămâna a cincea). Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul însoțită de metanii, se citește la fiecare slujbă în toată această perioadă, fiind o cheie spirituală a întregului post.

 

În Biserica Română Unită există devoțiunea Calea Crucii, o frumoasă meditație și rugăciune asupra patimilor și jertfei mântuitoare, provenită din Biserica Romano-Catolică. Această devoțiune ocupă un rol important în pietatea populară. Pe aceasta nu se cuvine să o lăsăm deoparte, dar pe celelalte să le facem (cf. Mt 23, 23). Nu trebuie să facem o alegere discriminatorie între slujbe și devoțiuni; să le preferăm pe unele în detrimentul altora. Nimeni nu pretinde acest lucru. Tradiția Bisericii, însă, ne ajută să stabilim ordinea și raportul firesc între slujbele proprii Bisericii noastre și devoțiuni. Ele pot coexista în mod pașnic în viața Biserici, mai ales atunci când fiecare slujbă prescrisă și devoțiune își află locul ei.

 

Fie ca Postul Mare să ne curățească de patimi, de iluzii și de spaime inutile, iar Sfânta Înviere să ne găsească mai curați și mai senini.

 

Pr. Florin Fodoruț