Cuvântul „denie” înseamnă priveghere de toată noaptea. Deniile sunt de fapt vecernia unită cu utrenia într-o singură slujbă, a cărei rânduială se găseşte la începutul Liturghierului. Însa în tradiţia locală românească acest cuvânt desemneză de fapt utreniile Săptămânii Patimilor, a căror rânduială se face spre noapte, iar după cuvântul Triodului la ceasul al şaptelea din noapte, adica la miez de noapte.

Deniile sunt specifice Postului Mare tocmai fiindcă acesta este vreme de pocăinţă. Bogăţia lor imnografică coboară până spre primii melozi constantinopolitani, iar rânduiala lor diferă de o utrenie obişnuită.

Primele denii au loc în săptămâna a cincea a Postului Mare, mai precis joi şi sâmbătă, celebrate, din motive pastorale la vreme de seară, în ajun. Denia Canonului Sf. Andrei al Cretei, celebru imnograf trăitor in secolul a VIII-lea, înglobează Canonul de pocăinţă al acestuia, alcătuit din 250 de strofe intercalate de stihul "Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă". Între aceste strofe este rânduit a se citi şi viaţa Sf. Maria Egipteanca, model de cucernicie şi înălţare spirituală foarte popular mediului monahal răsăritean.

Denia Acatistului Maicii Domnului (sau al Bunei Vestiri) are loc în ajunul sâmbetei celei de-a cincea săptămâni din Postul Păresimilor. Rânduiala ei se găseşte şi in Orologhionul nostru. Autorul tradiţional al Acatistului este patriarhul Sergiu al Constantinopolului (secolul al VII-lea). Între canoanele Bunei Vestiri de la utrenia zilei de sâmbătă, se găseşte aşezat în trei stări acest Acatist.

Ce înseamna acatist? Este o celebrare în timpul căreia nu se stă jos, termenul venind de la grecescul ά- (a), (fără) şi κάθισις (káthisis), (a sta, stare). Este o creaţie imnografică original, cu 12 icoase şi 13 condace (cu repetarea la final a primului icos). Primul condac este celebrul "Apărătoare, Doamnă" care se încheie cu lauda închinată Pururea-Fecioarei "Bucură-te mireasă, pururea fecioară"[i], asemenea tuturor icoaselor. Condacele se încheie cu "Aliluia". Uneori acest acatist a trecut în evlavia personală a credincioşilor unde s-au alcătuit, după modelul Acatistului Buneivestiri, o sumedenie de acatiste în cinstea multor sfinţi.

Deniile din Săptămâna Patimilor încep in noaptea de după sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim (Floriile) şi se termină în Vinerea Mare. Primele Denii ale Patimilor, au ca temă pocăinţa pentru păcate. Troparul miezonupterului "Iată Mirele vine în miezul nopţii", este o aluzie evidentă la parabola cu cele zece fecioare (Matei 25,1-13). Aici se vede şi faptul că deniile acestea se celebrau noaptea, chiar la miezul nopţii, altfel prezenţa troparului slujbei nocturne nu se justifică. Luminânda primelor patru denii este "Cămara ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte". La toate deniile Patimilor se citeşte din Evanghelie.

În Joi Mare, după ce spre după amiază se va fi celebrat Liturghia Sf. Vasile cel Mare unită cu Vecernia seara târziu are loc Denia celor 12 Evanghelii, utrenia Vinerii Patimilor. Cele 12 lecturi din Evanghelie amintesc de Cina de pe urmă, pătimirile şi moartea pe cruce. După unele tradiţii liturgice la antifonul al  15-lea, acolo unde este, se scoate spre venerare în mijlocul bisericii unde va rămâne până la finalul Deniei de vineri seara, a Prohodului. Antifonul al 15-lea, chintesenţă a sensului Pătimirii Mântuitorului este uneori cântat de trei ori:

Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pe ape.
Cu cununa de spini a fost încununat Împaratul îngerilor.
Cu porfiră mincinoasa a fost îmbracat Cel ce îmbraca cerul cu nori.
Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam.
Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii.
Cu suliţa a fost împuns Fiul Fecioarei.

Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arata-ne noua şi mărită învierea Ta.

Denia Prohodului Domnului, cea mai cunoscută dintre denii are loc vineri seara. Ea este un amestec de tristeţe şi speranţă, o relectură post-pascală, deoarece în ciuda petrecerii Domnului spre mormânt toate cântările vorbesc de Învierea cea de a treia zi. Evanghelia ce se citeşte la această Utrenie se opreşte exact la momentul pecetluirii mormântului.

Prohodul este o creaţie imnografică datând din secolul al IX-lea, fiind alcătuirea poetică şi muzicală a lui Teodor Studitul, stareţul mănăstirii Studion din Constantinopol. Creaţia acestuia a fost imediat intercalată între versetele psalmului 118, unde se păstreză până astăzi, apărând în toate ediţiile Triodului şi în Straştnic. Prohodul are exact acelaşi număr de strofe câte versete are şi psalmul 118, plus încă două la fiecare stare, cu repetarea strofei dintâi. Dacă rostirea versetelor psalmului între strofele prohodului a intrat în desuetudine, mai ales în mediul parohial, cântarea integrală a celor trei stări ale prohodului a devenit marcă a acestei denii din Săptămâna Patimilor. După ce Domnul a fost plâns, se cântă imediat Evloghitarele (Binecuvântările) Învierii, semn clar al lecturii post-pascale a Patimii Domnului. La finalul doxologiei, la Sfinte Dumnezeule, preotul sau preoţii ridică epitaful de pe masa din naos şi ies cu el în procesiune în jurul bisericii însoţiti de întreaga comunitate. Se fac patru opriri la fiecare navă a bisericii, la care se rostesc scurte ectenii întreite pentru conducerea bisericească şi civilă, pentru ţară şi popor şi pentru păzirea noastră, a tuturor de orice boală, suferinţă sau calamitate naturală. După ce s-a ocolit biserica, se intră cu sfântul epitaf în biserică, existând obiceiul ca toată lumea să treacă pe sub el, semn al îngropării noastre împreună cu Hristos. După ce va fi trecut toată lumea pe sub epitaf, acesta este luat de preot sau de preoţi, dus în altar şi aşezat pe sfânta masă unde va sta până la vecernia Înălţării. Altarul devine astfel mormântul din care Hristos va învia a treia zi.

Ca semn al vechimii acestei slujbe acum se citeşte o paremie - Iezechiel 37, 1-14 - imaginea oaselor goale, un apostol - 2 Corinteni 5, 6-8 - şi aceeaşi evanghelie ca şi mai devreme după care urmeză ecteniile obişnuite de după doxologia mare şi apolisul cu formula specială “Cel ce pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, patimile cele înfricoşătoare, crucea cea de viaţă purtătoare şi moartea cu trupul a primit, Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru…”.

Dacă este să privim cu atenţie vom sesiza faptul că de fapt întreg postul este o denie, o priveghere, perioadă de aşteptare a marii Sărbători a Sărbătorilor. În sens strict liturgic, avem de-a face prin denii, cu anticiparea bucuriei din noaptea pascală, fiindcă şi atunci avem o denie, la care însă tristeţea este înlocuită de imensa bucurie a Învierii Domnului, biruitorul morţii.

Bibliografie

 

Liturghier, Blaj, 1931

Prohodul Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 2006

Strastnic, Blaj, 1929

Tipic bisericesc, Blaj, 1931

Triod, Bucureşti, 1909 şi 1937 şi ediţiile succesive ulterioare

Robert Taft, SJ, The Liturgy of the Hours in East and West, Liturgical Press, 1986