{jcomments on}Decretul 21/21.05.2009

† LUCIAN

Din mila lui Dumnezeu,

Arhiepiscop şi Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, în deplină comuniune de credinţă cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei,

În baza drepturilor conferite de Canoanele Sfinţilor Apostoli, ale Conciliilor Ecumenice, ale

Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, can. 112 § 1, 387 și 668;

Urmare a deciziei Sinodului Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, reunit în sesiune ordinară la Blaj în data de 4-6 mai a.c.;

Considerând necesitatea tutelării integrităţii credinţei şi a moravurilor credincioşilor noştri, precum şi uniformizarea disciplinei liturgice a tuturor fiilor Bisericii;

Spre cunoştinţă tuturor Episcopilor, protopopilor, clerului, persoanelor consacrate, întregului popor binecredincios al Bisericii noastre, publicăm următorul:

D E C R E T

Art. 1. Se aprobă documentul "Veşmintele Liturgice în Biserica Română Unită cu Roma,

Greco-Catolică", document elaborat în cadrul Comisiei Sinodale Liturgice;

Art. 2. Aceste dispoziţii, ca legi liturgice, sunt în vigoare pretutindeni conform normelor de

drept.

Art. 3. Anexa acestui decret, conținând 4 pagini face parte intergantă din acesta;

Art. 4. Prezentul decret, intră în vigoare odată cu publicarea lui, și se va aplică integral în toată Biserică Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, în ciuda oricărei alte dispoziţii contrare.

Rugând călduros Preasfinţiile Lor Episcopii eparhiali să ia toate măsurile necesare pentru ca aceste norme să fie cunoscute în întreaga noastră Biserică, cerem cu stăruinţă clerului să evite orice abuz în celebrarea cultului public și să aplice corect și coerent dispozițiile acestui document ca patrimoniu al Bisericii noastre, spre edificarea poporului binecredincios şi mai marea mărire a lui Dumnezeu.

Dat la Blaj, Sediul Arhiepiscopului Major,

21 mai, Anul Domnului 2009,

Sărbătoarea Sf. Împăraţi Constantin şi Elena.

† LUCIAN Arhiepiscop Major

* * * Anexa decretului Arhiepiscopului Major

21/21.05.2009

VEŞMINTELE LITURGICE

în Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică

I. Preliminarii

Respectul faţă Dumnezeu se manifestă prin grija pe care celebranţii o au faţă de aspectul extern al cultului divin. Veşmintele preoţeşti sunt un semn distinctiv al slujirii şi al prezenţei lui Hristos Marele Preot, în mijlocul nostru. "Îmbrăcarea lor trebuie să fie pentru noi ceva mai mult decât un fapt exterior. Faptul că stăm la altar, îmbrăcaţi cu veşmintele liturgice, trebuie să facă clar vizibil celor prezenţi şi nouă înşine că suntem acolo în persoana Altuia. Veşmintele sacerdotale, aşa cum s-au dezvoltat de-a lungul timpului, sunt o profundă expresie simbolică a ceea ce semnifică

preoţia [...] vor să ilustreze ce înseamnă a ne îmbrăca în Hristos, a vorbi şi a acţiona in persona

Christi."[1]

II. Veşmintele liturgice

Veşmintele liturgice au o funcţie practică dar şi o valoare iconică, deoarece completează semnificaţia fiecărui gest liturgic şi ajută la înţelegerea participării la unica realitate a Liturghiei cereşti. "Biserica e cerul pământesc: pământesc deoarece e vizibil şi palpabil, ceresc deoarece puterea Spiritului Sfânt l-a reumplut cu harul divin. În acest context, al economiei generale a cultului, şi veşmintele liturgice îşi asumă o semnificaţie precisă. Sunt frumoase şi preţioase, dar valoarea lor constă în scopul lor: sunt semne ale realităţii cereşti, a mântuirii care a fost dată, a primirii bunurilor viitoare (cf. Evrei 8, 5)."[2]

1. Hainele clericilor

Acestea au valoare de veşmânt liturgic deoarece sunt obligatorii pentru oficierea slujbei sacramentelor, sacramentaliilor şi înmormântării creştine. Sunt confecţionate din material de culoare neagră, după forma specifică tradiţiei Bisericii noastre.

Reverenda sau sutana – Un prim veşmânt este reverenda sau sutana preoţească. Reverenda este un veşmânt distinctiv cu valoare de uniformă, dar şi un veşmânt liturgic, fiind necesară pentru celebrarea funcțiunilor de cult.

Rasonul sau suprareverenda – Pentru celebrarea Laudelor şi a Sacramentaliilor în afara Sfintei Liturghii, preoţii îmbracă peste reverendă rasonul, un veşmânt cu mâneci largi, specific slujirii sau participării la oficiul divin sau la celebrarea Sacramentaliilor (în ritul latin aceeaşi funcţie o are cota). În momentele prescrise, peste reverendă şi rason, preotul îmbracă epitrahilul şi felonul.

Potcapul – este acoperământul pentru cap, necesar mai ales atunci când preotul celebrează slujbe în afara bisericii, la procesiuni, la înmormântări, etc. în funcţie de starea vremii. Există mai multe croiuri specifice, conform tradiţiilor Bisericilor sui iuris; în ambientul românesc este în uz potcapul grec.

Brâul - centura de piele, este specifică monahilor.

Camilafca – este potcapul specific ieromonahilor.

Ordinele călugăreşti exempte au forma rasei reglementată prin Regulile aprobate de Curia

Generală şi de către Scaunul Apostolic.

Pentru celebrarea Sfintei Liturghii şi a celorlalte rânduieli, este obligatorie folosirea ornatelor liturgice. Pentru Biserica Română Unită acestea sunt comune Ritului Constantinopolitan. Ornatele (veşmintele) se disting în funcţie de hirotonire, astfel:

2. Veşmintele diaconului:

- Stiharul: este un veşmânt lung şi larg, care acoperă tot corpul. Denumirea este dată de rândurile (stihurile) care împodobesc partea de jos a acestuia. Atunci când este confecţionat din material de culoare albă simbolizează puritatea (în limba latină alba), dar şi haina de sărbătoare îmbrăcată pentru banchetul Împărăţiei. În practică se recomandă o mare atenţie utilizării stiharelor colorate: să fie de aceeaşi culoare cu celelalte ornate sau cu "stihuri" ale căror modele să fie asortate cu

cele ale ornatelor sau cu culoarea lor dominantă în cazul când acestea sunt confecţionate dintr-un material cu modele complexe.

- Mânecuţele: sunt manşetele care ajustează mânecile stiharului, confecţionate din acelaşi material şi cu aceleaşi modele ca şi celelalte ornate. Au mai întâi de toate un scop practic, fiind necesare ajustării mânecilor, pentru ca să nu împiedice săvârşirea gestuirilor liturgice, simbolizând puterea spirituală şi mâna lui Dumnezeu care lucrează în mod nevăzut în mijlocul nostru.

- Orarul: este specific diaconului. Este un ornat, confecţionat din acelaşi material ca şi stiharul şi mânecuţele, fiind împodobit cu motive creştine; este purtat înfăşurat peste umăr ori – în anumite momente ale Liturghiei – cruciş, fiind inscripţionat cu Sfânt, Sfânt, Sfânt. Simbolizează aripile Îngerilor care în Liturghia cerească slujesc neîncetat în preajma lui Dumnezeu.

3. Veşmintele preotului:

- Stiharul.

- Epitrahilul: se poartă pe grumaz. Este obligatoriu pentru orice celebrare atât pentru preot cât şi pentru episcop. Este semnul puterii preoţeşti şi al slujirii în Biserica lui Hristos.

- Brâul: încinge mijlocul preotului peste epitrahil şi stihar, ajustând lărgimea stiharului. Simbolizează puterea cu care ne învesteşte Dumnezeu în timpul slujirii.

- Mânecuţele.

- Epigonatul: pentru protosinceli şi preoţii care au primit această distincţie onorifică.

- Felonul: este o pelerină care se îmbracă peste celelalte ornate; simbolizează "casa Domnului" în

care intră slujitorul şi îmbrăcarea în virtuţile creştineşti.

4.Veşmintele arhiereului:

- Stiharul.

- Epitrahilul.

- Brâul.

- Mânecuţele.

- Sacosul – este un veşmânt în formă de sac, mai scurt decât stiharul, purtat de arhiereu asemenea felonului. Este semnul demnităţii episcopale şi al lui Isus Hristos marele şi unicul Preot al Noului şi veşnicului Legământ, pe care îl reprezintă în mod plenar în timpul celebrărilor liturgice şi în Eparhie – Biserica locală prin excelenţă.

- Omoforul: este purtat pe ambii umeri, fiind împodobit cu icoane brodate sau cu alte motive creştine. Este mare şi mic, fiind purtat în momente diferite ale rânduielilor liturgice, în funcţie de prescrieri. Simbolizează Blândul Păstor, care aduce la unitatea turmei sale oile rătăcite.

- Epigonatul: este un ornat în formă de romb, purtat pe genunchiul drept asemenea unei săbii. Pe el este brodată icoana Învierii. Simbolizează Cuvântul lui Dumnezeu, sabia spirituală cu care luptăm în lume.

- Mantia: este o pelerină de culoare purpurie, semn distinctiv al demnităţii episcopale, purtată în procesiuni şi mai ales în timpul celebrării Laudelor divine.

- Mitra: este confecţionată după modelul unei coroane medievale, fiind împodobită cu o cruce în partea superioară, icoane brodate şi alte motive creştine. Simbolizează puterea regească a preoţiei sacramentale depline conferită de Hristos.

În timpul celebrării rânduielilor liturgice diaconul poartă stiharul şi orarul; preotul în mod

obligatoriu epitrahilul şi în momentele prescrise şi felonul. Episcopul poartă epitrahilul, sacosul şi

în momentele prescrise mantia. În timpul celebrării Sfintei Liturghii sunt obligatorii toate ornatele

liturgice.

III. Culorile liturgice:

Iniţial, toate veşmintele liturgice erau de culoare albă, ulterior introducându-se combinaţii de culori precum şi firul argintiu sau auriu. Treptat apar culori care reflectă caracterul zilei liturgice respective, diferenţiindu-se mai ales zilele Duminicilor şi a sărbătorilor de poruncă. În ritul greco- bizantin se folosesc două categorii de culori, în funcţie de specificul zilei liturgice respective şi a timpului din anul liturgic. Astfel avem:

a) Ornate luminate: sunt folosite în zilele de sărbătoare şi în timpul obişnuit de peste an. Este vorba despre culoarea albă, culoarea de bază, în aceeaşi categorie intrând şi argintiul, auriul, bleu deschis, etc. În practică a pătruns şi culoarea albastră în alternanţă cu albul şi chiar culoarea verde. Albastrul se recomandă pentru sărbătorile Născătoarei.

b) Ornate roşii: sunt ornatele folosite în timpul postului sau la înmormântări. Culoarea de bază este roşul, folosindu-se şi vişiniul sau diferite combinaţii pe fond roşu-vişiniu.

c) Ornatele de culoare neagră, nu sunt specifice tradiţiei Bisericii Române Unite, fiind o inovaţie recentă care s-a generalizat în practica Bisericii române. Nu sunt specifice celebrării Sfintei Liturghii, însă a intrat în practică folosirea ornatelor de culoare neagră (numai epitrahil şi felon) la înmormântări, având aceeaşi semnificaţie ca şi ornatele de culoare roşie. Se recomandă întoarcerea la tradiţia specifică Bisericii noastre.

În afara ornatelor, culorile liturgice se reflectă şi în împodobirea lăcaşului de cult. În practica liturgică avem doar culorile luminate şi culorile de post, care se regăsesc în acoperitoarele Sfintei Mese, în ornamentarea altarului şi a navei bisericii. Împodobirea bisericii în culori de post se face prin excelenţă în perioada Postului Mare şi a postului Crăciunului, deoarece au o durată mai mare şi marchează un timp liturgic specific, care trebuie valorificat şi în pastoraţie, trecerea de la perioada postului la sărbătoarea prin care culminează această perioadă pregătitoare fiind marcată şi prin schimbarea ornamentării bisericii.

În celelalte perioade de post sau pentru zilele de miercuri şi vineri, este de ajuns folosirea ornatelor liturgice, biserica rămânând împodobită în culori luminate.

Utilizarea ornatelor:

Ornatele luminate – sunt ornatele cele mai utilizate, folosite în zilele de sărbătoare, duminicile de peste an şi în zilele comune. Se îmbracă în zilele de Luni, Marţi, Joi, Sâmbătă şi Duminică din perioada Octoihului, a Penticostarului şi în săptămânile pregătitoare Postului Mare din Triod.

Ornatele roşii (cu nuanțele mai sus amintite) – se folosesc în perioada Postului Mare (şi a postului Crăciunului acolo unde practica locală prevede), în ajunul anumitor sărbători şi în ziua sărbătorii (de exemplu Înălţarea Sfintei Cruci), conform prescrierilor tipiconale concrete. De

asemenea, ornatele de culoare roşie se pot utiliza în ziua de Miercuri şi Vineri de peste săptămână în timpul obişnuit de peste an, atunci când se citesc troparele Crucii.

Ornatele negre – numai epitrahilul şi felonul; se folosesc în mod exclusiv la slujba

înmormântării. Se recomandă întoarcerea la tradiţia specifică Bisericii noastre.

În cazul concelebrării, eclesiarhul sau parohul locului, este responsabil cu anunţarea culorii ornatelor care vor fi folosite de concelebranţi, asigurându-se astfel uniformitatea necesară ceremoniei respective ca semn al unităţii. Acelaşi lucru este obligatoriu şi în cazul înmormântărilor la care participă mai mulţi preoţi, anunţându-se din timp culoarea ornatelor care vor fi folosite (roşu, negru sau ornate luminate în cazul înmormântării clericilor şi persoanelor consacrate sau la înmormântorile din perioada Săptămânii luminate).

Se interzice orice inovaţie în ceea ce priveşte modificarea formei ornatelor, utilizarea ornatelor care nu aparţin Ritului propriu, omiterea deliberată a unor veşminte (de exemplu neutilizarea mânecuţelor), iar în cazul confecţionării ornatelor noi se recomandă folosirea culorilor, broderiilor, modelelor şi materialelor care sunt conforme sau în continuitate cu tradiţia Bisericii noastre.

În cazul în care, în anumite situaţii concrete, se concelebrează împreună cu preoţi de rit latin, clericii greco-catolici sunt obligaţi să poarte integral ornatele specifice ritului propriu, interzicându-se utilizarea exclusivă a stiharului şi epitrahilului după modelul utilizării albei şi stolei din ritul latin; dacă situaţia o cere, în situaţii speciale de concelebrare inter-rituală, reglementarea utilizării se lasă la latitudinea ierarhului locului.

Prezenta hotărâre a Sfântului Sinod al Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco- Catolică, publicată prin decretul 21/21.05.2009 intră în vigoare odată cu publicarea ei, abrogând orice prevedere anterioară contrară.

[1] pp. Benedict XVI, Omilia din Joia mare, Liturghia chrismei – 05.04.2007.

[2] Olivier Raquez, „Roma Orientalis". Approci al patrimonio delle Chiese d'Oriente. Lipa, Roma, 2000, p. 425.

/strong