evangeliarioLiturghia Sâmbetei celei Mari prezintă o serie de particularităţi care o fac unică din punct de vedere tipiconal şi imnografic. Timpul prevăzut de Tipic pentru săvârşirea ei este ceasul al zecelea din zi, respectiv ora 16.00[1], şi se uneşte cu Vecernia Paştelui după o rânduiala specială:

-         se dă binecuvântarea mare, ca pentru Liturghie (Binecuvântată este Împărăţia …

-         urmează psalmul Vecerniei (Ps. 103) şi ectenia mare

-         nu se citeşte catismă – ca la Vecernia duminicilor sau a sărbătorilor

-         Ieşire cu Evanghelia ca la Vecernie, se cântă “Lumină lină”

-         se citesc paremiile

-    după citirea ultimei paremii se rosteşte ectenia mică cu ecfonisul “Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm” şi se continuă Sfănta Liturghie după tipicul obişnuit.

                 De-a lungul anului liturgic mai există trei cazuri în care Liturghia se uneşte cu Vecernia sărbătorii care se prăznuieşte a doua zi: in Ajunul Crăciunului, atunci când acesta cade de luni până vineri inclusiv, în Ajunul Bobotezei şi in Joia Mare. În toate aceste situaţii se celebrează Liturghia Sf. Vasile cel Mare unită cu Vecernia praznicului ca şi în cazul Liturghiei din Sâmbăta Mare. Tipicul bisericesc de la Cernica arată că şi în cazul în care Buna Vestire cade de luni până vineri – deşi se utilizează formularul liturgic al lui Hrisostom – Liturghia praznicului se uneşte cu vecernia zilei următoare.

               Conform Tipicului bisericesc greco-catolic[2] românesc preotul îmbrăcat în toate veşmintele dă binecuvântarea ca pentru Liturghie după care urmează vecernia propriu-zisă fără rugăciunile începătoare aşa cum se obişnuieşte la Vecernie acolo unde nu s-a săvârşit Ora a IX-a. Conform tipicului ortodox, imediat după binecuvântare se închid Uşile Împărăteşti[3] urmând ca ele să fie redeschise la Ieşirea cu Evanghelia.

         Acelaşi tipic ortodox face observaţia ca Proscomidia să fie săvârşită la „Doamne, strigat-am către tine”. Îndrumarea se regăseşte şi în tipicul greco-catolic, însă nu şi în Triod sau Strastnic[4]. La „Doamne, strigat-am” se pun opt stihiri din care patru ale Învierii, din Octoih vers 1 şi trei (cu repetarea primei) stihiri ale Sâmbetei celei Mari. Dacă primele patru stihiri nu sunt altele decât cele curente pentru Vecernia versului 1, celelalte trei vorbesc în mod explicit de învierea din morţi a lui Hristos: „Astăzi iadul strigă suspinând <<Mai bine mi-ar fi fost de n-aş fi primit pe Cel ce s-a născut din Maria, că venind asupra mea mi-a surpat puterea, porţile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele cari le ţineam întru mine mai dinainte, Dumnezeu fiind, le-ai înviat.>> Μărire, Doamne, Crucii Tale şi învierii Tale!”[5] Tematica acestor stihiri este strict legată de pogorârea la iad a Mântuitorului, prevestind învierea Lui biruitoare din morţi. La Mărire se cântă pe versul 6: „Ziua de astăzi cu taină marele Moisi mai ‘nainte o a închipuit zicând: <<Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea, că aceasta este Sâmbăta cea binecuvântată, aceasta este ziua odihnii întru carea unul născut Fiul lui Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrurile sale, prin rânduiala morţii după trup odihnindu-se şi la ceea ce era iarăşi întorcându-se, prin Înviere ne-a dăruit viaţa cea veşnică ca un singur bun şi iubitor de oameni.>>”[6]

         Ieşirea se face cu Evanghelia şi se cântă „Lumină lină”, ca la toate vecerniile cu Evanghelie de peste an. Nu există Prochimen, ci imediat după „Lumină lină” se rosteşte „Înţelepciune!”[7] şi se citesc cele cincisprezece paremii: Geneză 1,1-13; Isaia 60,1-16; Exod 12,1-11; Iona cap. 1-4; Iosua 5, 10-15; Exod 13,20-15,1. La acest moment este introdusă cântarea lui Moise de la Exod 15,1, intercalându-se stihul „Să cântăm Domnului, căci cu mărire s-a preamărit”. Începe apoi a doua serie de paremii cu a VII-a citire veterotestamentară Sofonia 3, 8-15; 1 Regi 17,8; Isaia 61,1- 63,5; Geneză 22,1-18; Isaia 61,1-10; 2 Regi 4,8; Isaia 63,11; Ieremia 38, 31-34 şi a cincisprezecea paremie, Daniel 3,1-23 care se încheie cu rugăciunea celor trei tineri (Cântarea celor trei tineri 1, 1-65) intercalată de refrenul „Pe Domnul lăudaţi-l şi-l preaînălţaţi întru toţi vecii.” În cazul unei comparaţii cu Vigilia Pascală din ritul roman, este evidentă asemănarea în privinţa numărului mare de lecturi veterotestamentare şi a conţinutului şi structurii (cele două cântări intercalate de stihul – refren seamănă foarte mult cu psalmul responsorial din ritul roman). Prima lectură din cartea Genezei este aceeaşi în ambele rituri, uşor mai lungă în ritul roman. Cântarea lui Moise de la Exod 15,1 există în ambele rituri sub aproape aceeşi structură, având acelaşi refren.[8] Această lectură, trecerea Mării Roşii, nu poate fi niciodată omisă din cadrul celebrării Vigiliei Pascale[9]. Paremiile sunt atestate de Tipicul Marii Biserici (secolul al X-lea) ele fiind citite în timp ce patriarhul boteza in baptisteriu.  Aşadar, în secolul al X-lea se boteza la această Liturghie, iar nu la cea de noapte, deci practica botezării în Sâmbăta Paştilor este anterioară acestui moment.

         După terminarea celor cincisprezece paremii, preotul rosteşte ectenia mică cu ecfonisul „Că sfânt eşti, Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire înălţăm...” Se cântă „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat...” ca în zi de praznic. Este interesantă apariţia acestei cântări care este rezervată numai marilor praznice în amintirea botezului catehumenilor care se făcea la aceste sărbători. În Postul Mare numai în două zile se cântă „Câţi în Hristos”şi anume în Sâmbăta lui Lazăr[10] şi Sâmbăta Săptămânii Patimilor. Urmează lectura Apostolului (Romani – 6,3). După încheierea citirii pericopei din Apostol şi urarea de pace adresată lectorului nu se cântă „Aliluia”, ci „Scoală-te, Dumnezeule, judecă pământul, că Tu vei moşteni toate neamurile”[11] intercalat de stihuri.[12] Este singura Liturghie din anul liturgic bizantin când lectura evanghelică nu este precedată de intonarea lui „Aliluia”. În ritul roman, absenţa lui „Aliluia” la Evanghelie se remarcă în întreg postul mare, inclusiv în duminici şi sărbători, lucru care nu se întâmplă în ritul bizantin decât în Sâmbăta Mare. „Tipicul sărbătorilor de peste an”[13] menţionează faptul că înainte de citirea Evangheliei, preoţii schimbă veşmintele negre în culoare de sărbătoare (aurie). Tipicul de la Cernica precizează că în momentul de după lectura din Apostol, preotul merge în biserică şi „revarsă flori şi merişor în biserică” cântând el însuşi „Scoală-te, Dumnezeule”[14]. Pericopa evanghelică este aceeaşi care se citeşte la Utrenia Învierii, Matei 28,1-20.

          Liturghia continuă în mod obişnuit până la Heruvic, altul decât „Noi, cei care pe Heruvimi...”: „Să tacă tot trupul omenesc, şi să stea cu frică şi cu cutremur, şi nimica pământesc întru sine să nu gândească! Că Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să se junghie, şi să dea spre mâncare credincioşilor. Şi merg înaintea lui cetele îngereşti, cu toată Căpetenia, şi Puterea. Heruvimii cei cu ochi mulţi, şi Serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperindu-şi şi cântând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia.” Acesta este cel mai vechi Heruvic cunoscut, păstrat încă în rânduiala curentă a Liturghiei Sf. Iacob. Istoricii Liturghiei consideră că acesta este Heruvicul utilizat cel mai frecvent în primul mileniu creştin[15].

         Rânduiala Liturghiei Sf. Vasile cel Mare continuă neschimbată până la Axion, când se cântă Irmosul Cântării a IX-a de la canonul Sâmbetei Celei Mari (Utrenia Sâmbetei Celei Mari, Denia Prohodului Domnului): „Nu te tângui pentru mine, Maică, văzând în mormânt pe Fiul (tău), pe care fără de sămânţă l-ai luat în pântece: că mă voiu scula, şi mă voiu preamări, şi voiu înălţa întru mărire, ca un Dumnezeu, pe ceice cu credinţă şi cu dragoste pre tine neîncetat te măresc.”[16]

         La împărtăşanie se cântă Cuminecarul „Sculatu-s-a ca din somn Domnul şi a înviat mântuindu-ne pe noi.” După „Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta”, Tipicul ortodox menţionează cântarea „Pomeneşte-ne pe noi, Milostive, precum ai pomenit pe tâlharul întru Împărăţia Cerurilor”[17] Deşi Tipicul ortodox de la Iaşi menţionează utilizarea formulei de apolis mic „Hristos adevăratul nostru Dumnezeu”, practica mănăstirească a introdus utilizarea formulei speciale de apolis pentru Sâmbăta Mare: „Cel ce pentru noi, oamenii şi pentru a noastră mântuire patimile cele înfricoşătoare, crucea cea de viaţă făcătoare şi moartea cu trupul a primit, Hristos adevăratul nostru Dumnezeu.”[18]

         Liturghia Sâmbetei Celei Mari, în structura ei unită cu Vecernia, constituie o excepţie de la rânduiala tipiconală curentă, iar prin fondul imnografic şi excepţiile întâlnite în cadrul cântărilor ridică mai multe probleme. Stihirile de la „Doamne, strigat-am...” sunt cele ale Vecerniei versului I, combinate cu stihiri speciale ale Sâmbetei Mari. Ambele rânduri de stihiri vorbesc despre învierea minunată din morţi. Numărul mare de paremii induce ideea de priveghere, iar prin structura lor permite comparaţia cu Vigilia Pascală din ritul roman. O parte din lecturi şi cântări fiind prezente în ambele rituri. Prezenţa lui „Câţi în Hristos v-aţi botezat...” ridică întrebarea dacă nu cumva aceasta era în vechime o primă Liturghie de Paşti a Învierii. Absenţa lui „Aliluia” ne indică faptul că ne aflăm într-un moment foarte important, Hristos fiind pogorât la iad. Heruvicul „Să tacă tot trupul...”, atestat ca fiind poate cel mai vechi Heruvic bizantin indică faptul că slujba de faţă este una dintre puţinele care şi-a păstrat de-a lungul timpului integritatea imnografică din primul mileniu. Faptul că Liturghia aceasta se săvârşeşte conform Tipicului la orele 16, încheindu-se în primele ceasuri ale nopţii liturgice de Paşti, ca şi precizarea făcută de Tipicul de la Iaşi 2005 că după paremii preoţii trebuie să se schimbe în odăjdii luminoase[19] (ca la praznice mari) atestă că această slujbă constituie prima Liturghie Pascală, atât din punct de vedere temporal, cât şi istoric. La această concluzie contribuie şi lectura evanghelică care este aceeaşi cu cea ce se citeşte afară din biserică la Utrenia Învierii când se vesteşte Învierea lui Hristos. Ritul bizantin este unul dintre puţinele rituri liturgice care celebrează Liturghie în Sâmbăta Mare. Celebrarea Euharistiei în Sâmbăta Mare în alte rituri, cum ar fi cel roman, este strict legată de Vigilia Pascală, de Liturghia Învierii.

          Foarte interesantă este şi pericopa evanghelică citită la această Liturghie. Prezenţa aceluiaşi fragment ca şi în noaptea de Paşti, ca şi schimbarea veşmintelor mohorâte cu cele luminoase chiar înainte de lectura Evanghelică, aşa cum o cer Tipicoanele de sursă slavă, poate propune înţelegerea acestui moment ca o primă vestire a Învierii.

Faptul că în ritul bizantin există o Liturghie de seară unită cu Vecernia aduce foarte mult cu Vigilia Pascală din ritul roman care este organizată pe aceeaşi structură cu Liturghia bizantină a Sâmbetei Mari. În ambele rituri, înainte de Liturghia propriu-zisă, se citesc lecturi veterotestamentare care în mod simbolic prefigurează momentul Învierii, dintre care cele mai importante sunt cap. 1 din Geneză şi trecerea Mării Roşii (Pesah, Paştele Evreiesc). Spre deosebire de ritul bizantin care păstrează doar cântarea „Câţi în Hristos v-aţi botezat...”, ritul roman, inclusiv după reforma liturgică de după Conciliul Vatican II păstrează ritualul botezului. De asemenea, faptul că două slujbe din două rituri diferite, cu o istorie diferită şi care fac parte din familii liturgice diferite au o structură şi sens asemănătoare, poate duce la concluzia că slujbele din noaptea Invierii au avut un izvor comun în primul mileniu creştin şi ca diferenţele liturgice erau atunci cu mult mai puţin evidente decât in zilele noastre. In fapt, prin Liturghia din Sâmbăta Mare avem până astăzi o celebrare foarte veche, cu origini în timpurile de conturare a riturilor, din primul mileniu, care, este foarte posibil să se fi păstrat aproape nealterată până în prezent ca fond imnografic şi scripturistic. 

Liturghia Sâmbetei Celei Mari constituie un important vestigiu liturgic atât din punct de vedere imnografic, cât şi istoric. Posibilitatea ca în ritul bizantin să fi existat în vechime două Liturghii pascale nu poate fi demonstrată decât prin izvoare istorice şi prin cercetare ce va face obiectul unui alt studiu în cadrul aceluiaşi subiect.



[1] Tipic bisericesc, Blaj, 1931, pg. 298

[2] Tipic bisericesc, Blaj, 1931, pg. 298

[3] Tipic bisericesc, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, Alba Iulia, 2002, pg 158

[4] Strastnic, Tipografia Seminarului, Blaj, 1929

[5] Strastnic, op. Cit.. 171

[6] Strastnic ,Op. Cit. pg. 171

[7] Strastnic, Op. Cit. pg. 172; Tipic bisericesc, Blaj 1931

[8] Lecţionar I, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1998, pg. 681-683 – Refrenul în ritul roman este: „Să cântăm Domnului, căci s-a preamărit cu biruinţă”

[9] Lecţionar I, Op. Cit., pg. 674

[10] Strastnic, Op. Cit., pg. 22

[11] Strastnic, Op. Cit. ,pg 193

[12] Strastnic, Op. Cit., pg. 193

                Stih 1: Dumnezeu a stătut întru adunarea Dumnezeilor, şi în mijloc pre dumnezei va judeca.

                Stih 2: Până când judecaţi nedreptate, şi feţele păcătoşilor le luaţi înainte?

                Stih 3: Judecaţi orfanului şi săracului: pre cel smerit şi pre cel sărac îndreptaţi.

                Stih 4: Scoateţi pre cel sărac şi pre cel mişel din mână păcătosului mântuiţi-l.

                Stih 5: N-au cunoscut, nici au priceput, întru întunerec umblă: clătească-se toate temeliile pământului.

                Stih 6: Eu am zis: Dumnezei sunteţi, şi fiii celui Preaînalt totţi; iară voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din boieri cădeţi.

[13] Tipicul sărbătorilor de peste an, Ed. Trinitas, Iaşi, 2005

[14] Tipic bisericesc, Cernica, 1925, pg.

[15] E. Branişte., Liturghierul explicat, Editura Institutului biblic şi de misiunea al Bisericii Ortodoxe Române, pg.  208 – 209

[16] Strastnic, op. cit., pg. 167, 194

[17] Tipic bisericesc, op. cit., pg. 158

[18] Dumnezeieştile şi Sfintele Liturghii, Roma-Blaj, 1996, pg. 177

[19] Tipicul de la Iaşi a folosit surse slavone care nu se regăsesc în Tipicul de la Cernica 1925 care este de origine grecească-constantinopolitană (n.a.)