Acest subiect a apărut printre preocupările liturgiştilor secolului al XX‑lea, datorită unui curent de „înnoire liturgică” promovat, în mod special, de părintele Alexander Schmemann, care, în majoritatea cărţilor şi studiilor sale, dar mai ales în Euharistia – Taina Împărăţiei[1], vorbeşte despre revenirea la o anumită „tradiţie liturgică pri­ma­ră” care astăzi ar fi dispărut. În mod inevitabil, el atinge pro­blema îm­părtăşirii tot mai rare a credincioşilor – şi această abordare a sa pe mulţi i‑a ajutat (şi salutăm acest lucru) –, dar atinge şi problema citirii cu voce tare a rugăciunilor de la Li­turghie, ceea ce i‑a determinat pe mulţi, cel mai adesea „pe furiş”, să pună în practică această idee, care, spune el, ar avea un impact misionar şi pastoral foarte mare. La această a doua problemă aş vrea să ne oprim în cele ce urmează.

Deşi unii susţin că „au obţinut anumite rezultate pozitive” prin citirea în auzul tuturor a rugăciunilor de la Liturghie, sun­tem de părere că practicarea unei asemenea „înnoiri liturgice” de suprafaţă încă nu şi‑a demonstrat eficienţa, aşa cum nici o altă „metodă populistă” nu a făcut pe cineva un adevărat creş­tin. Iar dacă aşa stau lucrurile, să vedem în ce măsură sfaturile părintelui A. Schmemann sunt valabile şi eficiente. Pentru aceas­ta, în mod inevitabil, va trebui să recurgem la istorie, dar nu o istorie înţeleasă numai ca ştiinţă, ci şi ca trăire firească a vieţii Bisericii. Înainte de a merge mai departe, trebuie să mai re­marcăm faptul că însuşi părintele A. Schmemann, în „Pre­faţa” la cartea care a şi stârnit atâtea discuţii pe marginea aces­tui subiect, menţionează următoarele: Cartea acesta nu este un manual de teologie liturgică şi nici o cercetare ştiinţifică…; nu pretind că ea este nici deplină şi nici sistematică. Ea este un şir de reflecţii despre Euharistie. Aceste reflecţii nu decurg totuşi dintr‑o „problematică ştiinţifică”, ci din experienţa mea…[2] Observăm deci că autorul ne dă aici mărturia unei expe­rienţe vii, dar, în acelaşi timp, face trimitere la o anumită subiectivitate în abordarea problemelor.[3] Să vedem însă cum au tratat alţii problema.

Întrucât prea multă bibliografie ştiinţifică la această temă nu există, ne vom limita la articolul prof. Robert F. Taft, care tratează acest subiect[4], şi la alte câteva informaţii sumare din alte cărţi, făcând însă şi unele consideraţii personale menite să explice anumite aspecte.

Nu ştim dacă în vechime rugăciunile[5] de la Liturghie se ci­teau în glas, spre a fi auzite de toţi, dar putem deduce acest lucru din următoarele:

Este ştiut faptul că în primele trei secole rugăciunea euha­ristică (Anaforaua) nu avea un text definitivat sau normativ pentru toţi şi putea să fie „improvizată” la moment de episco­pul sau chiar de preotul slujitor. Singura normă esenţială care tre­buia respectată era adevărul de credinţă. Observăm însă că unii Părinţi din vechime, Sfântul Irineu de Lyon († 202) şi Ciprian al Cartaginei († 258), condamnă ereziile pe care le mărturiseau unii eretici în Anaforalele lor. Logic, dacă ei cu­noşteau aceste erezii din Anaforalele acelor eretici, în­seamnă că ele erau rostite în auzul tuturor, pentru că, dacă s‑ar fi rostit în taină, ei nu ar fi avut de unde să ştie despre aceste erezii.

Se pare că în vechime nici nu se practica citirea în gând sau parcurgerea doar cu ochii a textelor, indiferent de conţinutul lor; de aceea, nici rugăciunile nu erau citite în gând. Mai mult decât atât, din unele mărturii de prin secolele al IV‑lea–al V‑lea, se pare că nici rugăciunile particulare ale creştinilor din biserică nu erau rostite de aceştia doar în gând, de vreme ce Sfântul Niceta de Remesiana († 414) şi alţii se văd obligaţi să interzică păstori­ţilor lor de a mai zice rugăciunile în glas, mai ales atunci când în biserică se citesc Scripturile sau se predică. Tot despre obi­ceiul rugăciunilor particulare (nemaivorbind de cele comune) spuse în glas ne vorbeşte şi [Sfântul Augustin în Confesiunile sale][6].

Totodată observăm că în secolul al VI‑lea, mai întâi în Siria şi apoi în Constantinopol, tradiţia citirii în glas a rugăciunilor, in­clusiv a Anaforalei, a început să dispară. Într‑o omilie atri­buită lui Narsai († 517), în care acesta vorbeşte despre Ana­fo­ra­ua siriacă, se spune: Fiind îmbrăcat în haine strălucitoare, pre­­otul – limba Bisericii –, deschizându‑şi gura, rosteşte şi în taină Îi vorbeşte lui Dumnezeu ca unui prieten. Pe la anul 600, Ioan Moshu scria în Limonariu despre un caz nefericit, când nişte copii au învăţat pe de rost Anaforaua şi o rosteau în joacă. Iată textul: …este obiceiul în biserică ca la sfintele slujbe să stea copiii în faţa Sfântului Altar şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine îndată după clerici. În unele locuri preoţii obiş­nuiesc să rostească cu glas mare rugăciunile; s‑a întâmplat ca să înveţe pe de rost copiii rugăciunea Sfintei Anaforale, din faptul că a fost rostită cu glas mare necontenit.[7] Aici observăm două lu­cruri: 1) rostirea cu voce tare a Anaforalei devenise deja o ra­ritate sau, cel puţin, nu era practicată de toţi; şi 2) Ioan Moshu dă o conotaţie negativă acestui obicei al „unor preoţi” de a citi rugăciunea Sfintei Jertfe în auzul tuturor şi, se pare, este adep­tul practicii ca aceasta să fie citită în taină. Să vedem însă dacă toţi erau de aceeaşi părere.

Se ştie că împăratul‑teolog Iustinian cel Mare încerca să im­pu­nă clericilor să citească Anaforaua cu voce tare, prin Novela 137 din 25 martie 565, care hotărăşte ca toţi episcopii şi preoţii, nu în taină, ci cu voce tare, în auzul prea­cre­din­cio­su­lui popor, să facă… dumnezeiasca proaducere (την θείαν προσκομηδήν).[8] Mai ştim că acelaşi împărat ameninţa cu sanc­ţiuni grave pe cei care refuzau să execute întocmai acest ordin.

Cu toate acestea, practica liturgică din acea vreme şi de mai târziu a preferat citirea în taină a rugăciunilor euharis­tice, chiar dacă în istorie întâlnim anumiţi clerici sau mireni care erau nemulţumiţi şi indignaţi de această stare. Şi totuşi, chiar şi cel mai vechi manuscris păstrat până acum – Barberini 336 –, prevede citirea celor mai multe rugăciuni în taină. Acelaşi lucru îl prevăd şi toate celelalte manuscrise şi ediţii ulterioare, fără însă ca aceste prevederi (de citire în taină a rugăciunilor) să închidă definitiv subiectul. Prin urmare şi pretenţiile celor care doreau sau doresc o revenire la vechiul obicei, de a citi rugăciunile euharistice cu voce tare, pot fi îndreptăţite, dar să vedem în ce măsură.

Bineînţeles, Tradiţia Bisericii nu înseamnă numai trecut, ci şi prezent, şi viitor – ea fiind realitatea dinamică a vieţii Bisericii. Dar dacă ne‑am referi chiar şi numai la tre­cut, în cazul dat acelaşi trecut ne prezintă argumente şi pentru citirea cu voce, şi pentru citirea în taină a rugăciunilor de la Eu­haristie. Deci cum să procedăm? Părintele Alexandr Schme­mann, despre care am amintit chiar la început, dar şi mulţi alţii (de cele mai multe ori imitându‑l) propun o reformă oarecum radicală, şi anume – citirea tuturor rugăciunilor de la Sfânta Liturghie cu voce tare, deşi însuşi părintele Schmemann nu in­sistă pe acest element, ci mai degrabă pe o apropiere lăuntrică dintre cler şi credincioşi şi pe împreuna lor liturghisire.[9]

Pentru a fi mai expliciţi, trebuie să facem o precizare esen­ţială pentru cei care sunt orbeşte pro sau contra citi­rii cu voce a rugăciunilor de la Liturghie. Vom încerca să fa­cem acest lucru cât mai sistematic.

1. De fiecare dată când, în istorie, era vorba despre citirea cu voce a rugăciunilor euharistice, se avea în vedere Anafo­ra­ua, nu şi alte rugăciuni. Despre Anafora vorbesc şi împăratul Iustinian în Novela sa, şi toţi cei care au mai ridicat această problemă.

2. Totdeauna au fost şi rugăciuni care s‑au citit numai în taină şi acestea sunt rugăciunile pe care noi, în această lucrare, le‑am pus în categoria numită în latineşte Accessus ad altare. Ele sunt de fapt un grup de rugăciuni în care preotul se roagă pentru sine însuşi, şi suntem îndreptăţiţi să credem că nu s‑au citit niciodată cu voce tare. Din acest grup fac parte patru ru­gă­ciuni: I‑a şi a II‑a „pentru credincioşi” – nu­mite aşa oarecum greşit dacă ne uităm la conţinutul lor; rugă­ciunea Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări… – ci­tită în prezent în timpul cântării Imnului Heruvic[10]; şi Rugăci­unea punerii înainte – care se citeşte după Intrarea Mare. După părerea noastră, tot în taină se rostea (şi trebuie rostită şi acum) rugăciunea Ia aminte, Doamne… – ce se gă­seşte înainte de înălţarea şi frângerea Sfântului Trup, la: „Sfintele Sfinţilor”.

3. Se mai poate presupune că unele rugăciuni, precum: a) ce­­le 3 de la Antifoane, b) a Intrării Mici, c) a Cântării întreit sfin­­­te, d) a plecării capetelor celor chemaţi şi a celor cre­din­cioşi, imediat după „Tatăl nostru”, e) rugăciunea de mul­ţu­mire, ce ar trebui să fie rostită de protos înainte de ecfonisul „Că Tu eşti sfinţirea noastră”[11] şi f) ultima rugăciune de con­ce­diere, de după Amvon [12] – deci toate acestea s‑au rostit încă mul­tă vreme cu voce tare, pentru că ele aveau un caracter spe­cial şi trebuiau să fie rostite solemn, mai ales că unele dintre ele atră­geau după sine anumite acţiuni sau gesturi ale ascul­tă­to­rilor. Dintre toate, numai Rugăciunea de după Amvon a ră­mas să fie citită în auzul tuturor.

Cum să procedăm noi în prezent?

Să pornim de la ideea că mirenii într‑atât de mult s‑au obişnuit cu actuala practică, încât ei nici nu simt atât de mult nevoia de a auzi textul propriu‑zis al Anaforalei (la ea ne vom referi), ci mai mult de a şti şi a simiţi că preotul nu stă în Altar fără rost, ci se roagă, spunând anumite rugăciuni, al căror sens nu se ştie în ce măsură ar fi înţeles de ei (mai ales acolo unde se folosesc în cult limbi arhaice). În acest caz, chiar şi o rostire cu voce mai înceată creează atmosfera nece­sară, care, într‑a­de­văr, are un efect pozitiv[13]. Pentru a fi mai ex­plicit, vreau să spulber iluzia celor care cred că în trecut Anaforaua era citită chiar atât de tare, încât să fie auzită absolut de toţi.

În primul rând, aceasta era imposibil în bisericile mari, mai ales la Sfânta Sofia (construită de acelaşi Iustinian care dă Novela de care am vorbit), care avea o mulţime de balcoane şi anexe, unde stăteau diferite categorii de oameni. Faptul că acei copii de care vorbeşte Ioan Moshu au învăţat rugăciunile Ana­foralei pe de rost se datorează faptului că ei stăteau lângă Altar.

În al doilea rând, Anaforaua nu putea fi rostită chiar atât de tare de preot sau episcop, mai ales că, încă din vechime, se obişnuia ca această rugăciune să fie însoţită de închinăciuni sau de o poziţie mai aplecată a trupului – ceea ce împiedică des­tul de mult o rostire prea tare a unui text atât de lung şi pro­fund.

Considerăm deci că şi în prezent problema citirii cu voce a acestor rugăciuni nu trebuie privită atât de simplu şi unilateral, cum au făcut unii, mai ales că aceasta e legată şi de lipsa dia­conilor în majoritatea covârşitoare a parohiilor – ceea ce schim­bă mult datele problemei, în special în unele momente ale Li­turghiei. Deci astăzi cel mai potrivit ar fi să se găsească o linie de mijloc, pe care noi am formulat‑o în cinci „reguli” de bază[14]:

1) Rugăciunile de la Liturghie să se rostească încet, cu pu­ţină voce. Acest lucru îi încredinţează pe credincioşi despre ru­găciunea preotului, dar îl ajută şi pe preot să evite trecerea prea rapidă cu ochii peste text, fără să pătrundă sensul aces­tuia.

2) Rostirea să nu fie atât de tare, încât să‑i împiedice pe creştinii din biserică să asculte cele cântate sau citite la strană.

3) În cazul în care strana termină răspunsul (cântarea) îna­inte ca preotul să‑şi încheie rugăciunea în taină, preotul poate citi puţin mai tare, şi nu este nevoie ca strana să repete unele răspunsuri, chiar şi la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

4) La slujbele în sobor, citirea rugăciunilor (aşa numite „în taină”) să fie făcută astfel, încât ceilalţi slujitori care se află în Altar să nu mai fie nevoiţi să recitească fiecare rugăciunile, ci să le audă din gura protosului. În asemenea situaţii, protosul poate încredinţa şi celorlalţi coliturghisitori ai săi (mai ales celor care citesc clar şi frumos) să citească anumite rugăciuni din Liturghie, dar numai nu Anaforaua, care trebuie rostită in­tegral de către protos.

5) Acolo unde există tradiţia de a citi rugăciunile Li­turghiei în auzul tuturor, recomandăm să se ţină seama de faptul că nu toate se încadrează la această regulă şi unele trebuie în­tr‑a­de­văr citite numai în taină, pentru că se referă exclusiv la preoţi şi la pregătirea lor pentru lucrarea pe care o fac.

Fără a avea pretenţia elucidării problemei, conside­răm că, din cele expuse de noi, cititorul va putea singur să tragă con­clu­zia despre cum ar trebui să se procedeze. Şi asta, până când Sino­dul fiecărei Biserici locale va hotărî cum să se aplice in­dicaţiile de mai sus.

Pr. Ierom. Petru Pruteanu

www.teologie.net

[1] Alexandr Schmemann, Euharistia – Taina Împărăţiei, trad. rom. de pr. Boris Răduleanu, Edi­tura Anastasia.

[2] Ibidem, p. 13. Consider că această menţiune, destul de impor­tantă, se re­feră la aproape întreaga sa operă.

[3] În general, este bine să menţionăm şi faptul că A. Schmemann, trăind în Franţa şi apoi în Statele Unite, unde ortodocşii sunt minori­tari, a trebuit să‑şi scrie lucrările cu scop preponderent catehizator. Aceste scrieri ni se po­trivesc şi nouă doar pentru că şi noi am ajuns la fel de secularizaţi ca şi creştinii din Occident. Normal ar fi fost ca tot ce scrie A. Schmemann să fie trăirea firească a fiecărui cleric şi chiar credincios de aici, din Răsărit.

[4] Архим. Роберт Тафт, Было ли традиционно для ранней Церкви чтение вслух литургических молитв?, trad. rus., http://www.liturgica.ru/.

[5] Deşi vom reveni asupra acestei probleme, menţionăm de la înce­put că tre­buie să fim atenţi la diferenţa dintre Anafora şi celelalte rugăciuni ale Li­turghiei.

[6] Confessiones, IX, 4 (8), trad. rom., Bucureşti, 1994, p. 257.

[7] Cf. Limonariu, cap. 196, trad. rom. Alba Iulia, 1991, p. 192.

[8] Cf. Corpus juris civilis, apud, Petre VINTILESCU, Liturghie­rul Ex­pli­cat, p. 238, nota 687. Textul integral al acestei Novele, în traducere ro­mâ­nească, îl avem la K. Ch. FELMY, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, pp. 128‑132.

[9] Cf. op. cit., pp. 92‑94 ş.a. Despre acestea vezi şi scrisoarea pă­rintelui Schme­mann, adresată episcopului său, intitulată: К вопросу о литурги­чес­кой практике, http://www.liturgica.ru.

[10] În Codex Barberini, această rugăciune are următorul titlu: „Ru­găciu­nea cu care se roagă preotul pentru sine săvârşind intrarea cu Sfintele Daruri” (Cf. A. Schmemann, op. cit., p. 117).

[12] Despre Rugăciunile de după Amvon, numărul şi istoria lor, vezi: Н. УСПЕНСКИЙ, Богослyжебные отпyсты (www.liturgica.ru). Aici autorul arată că în ve­chime erau mai multe Rugăciuni de după Amvon şi uneori acestea se schimbau în funcţie de sărbătoare. Abia mai târziu au rămas nu­mai două rugăciuni: una pentru Liturghia Sfântului Ioan şi a Sfântului Va­sile, şi alta pentru cea a Darurilor mai înainte Sfinţite.

[13] În Sfântul Munte, pe alocuri, se obişnuieşte ca răspunsurile de la strană în timpul Anaforalei să fie spuse recitativ şi relativ încet şi în felul acesta rugăciunea Anaforalei este auzită aproape integral, fără a anula sau a aştepta sfârşitul cântării de la strană. Profesorul grec Ioannis Foundoulis con­sideră că aceasta este practica ve­chii Biserici, dar că ea s‑a păstrat numai în Athos şi se aplică, în ge­neral, numai în zilele de rând. (Cf. Иеромонах ХРИЗОСТОМ, Святогорский Устав церковного последования [Мона­стыря Кариес, Святая Гора Афон], trad. rus., Свято‑Троицкое Сергиева Лавра, 2002, pp. 20 şi 35.)

[14] Printr‑o coincidenţă de idei şi păreri, aceste reguli se aseamănă (chiar dacă şi diferă puţin) cu cele din Enciclica Bisericii Eladei nr. 2784, din 31 martie 2004, intitulată: „Modul citirii rugăciunilor Dumnezeieştii Liturghii”. Traducerea rusă a acestei Enciclice, precum şi linkul la textul original, le gă­siţi aici: http://bursak‑bv.livejournal.com/10260.html.