De curând am prăznuit taina Patimii și a Învierii Mântuitorul. Săptămâna Patimilor a fost una particulară din punct de vedere liturgic. Unul dintre aspectele care stârnesc o anumită perplexitate în rândul unor credincioși și chiar preoți este cel legat de durata mare a slujbelor. S-a putut observa cum Deniile Mirelui, Vecernia unită cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare din Joia Mare, Denia celor 12 Evanghelii, Prohodul Domnului sau Canonul Învierii pot dura mai multe ore, punând la grea încercare răbdarea omului post-modern.

Care este, așadar, sensul acestor slujbe lungi?

E o realitate inechivocabilă, aceea că mulți dintre credincioșii noștrii nu sunt dispuși să acorde timp unor astfel de slujbe. Unii, prin aceea că au origine monastică, consideră că sunt inadecvate ca mesaj credincioșilor de rând!

Și totuși astfel de slujbe lungi au un rost spiritual pentru orice credincios, fie el mirean sau călugăr! Ajută, pe cei care participă și se lasă antrenați de ele, să transceadă spre o dimensiune obligatoriu diferită de cea cotidiană, a tainelor de credință. Pentru a reuși acest pasaj e nevoie de un minim efort  de dedicare de timp.

Bogăția gesturilor, profunzimea conținutului teologic, mulțimea simbolurilor și durata oficiilor ne dezvăluie o preferință a cultului nostru pentru „densitate”, în locul discursivității, al întreținerii colocviale și al dezinvolturii specifice protestanților și nu numai.

Timpul lung cerut de oficiile amintite ne mai arată un lucru extrem de important și adesea neînțeles: liturgia, ca loc și timp al comuniunii dintre Dumnezeu și om, ar trebui să fie „casa” creștinului, și nicidecum un loc de tranzit sau o concesie temporală acordată Creatorului. S-ar cuveni ca slujbele Bisericii să devină casa și mâncarea cu care se hrănește liniștit orice creștin, neîngrijindu-se de timpul care trece. Din păcate, cei mai mulți dintre noi percepem lumea și timpul petrecut în afara bisericii ca locul și timpul în care ne simțim cu adevărat „acasă”. Ori aceasta vine în contradicție cu învățătura evanghelică, subliniată în scrierile patristice (ex: Scrisoarea către Diognet), anume că: „suntem in lume dar nu suntem ai lumii”. Aceasta  înseamnă că viețuirea în lume nu e decât o etapă intermediară, importantă, dar nu prioritară. Poate acesta este unul dintre motivele teologice pentru care slujbele noastre pascale sunt atât de lungi: încearcă să fie pentru credincioși o baie caldă și parfumată și nu un duș frugal și practic.

Lungimea slujbelor are și o rațiune de ordin psihologic. E nevoie de timp acordat pentru a putea pătrunde adâncimea tainelor celebrate. Pentru a evita superficialitatea în cunoaștere, majoritatea persoanelor trebuie să dedice timp. Dacă luăm exemplul a doaua persoane care se iubesc sau a doi prieteni, aceștia doresc sa petreacă cât mai mult timp împreună pentru a se descoperi unul pe altul, a se împărtăși unul altuia și pentru a descoperi împreună tainele vieții. Această analogie grăiește de la sine, dacă ne gândim la imaginea în care Biserica este văzută ca Mireasa lui Hristos.

Ispita de a face concesii constante slăbiciunilor tot mai multe și mai sofisticate ale credincioșilor e riscantă: slujbele devin ridicol de subțiate și nu mai reușesc să transmită nimic. Netransmițând nimic poporul nu se hrănește. A face concesii în acest domeniu seamănă cu situația în care un profesor de atletism dorește să obțină cu elevii săi rezutate fără prea mult efort și dacă se poate în grabă. Iar graba la slujbe este de cele mai multe ori un simptom al păcatului, ca iubire a lumii în locul sau mai mult decât pe Dumnezeu. Graba cu care se celebrează dumnezeieștile Taine dau senzația că avem lucruri mai importante de făcut în afara bisericii.

Așadar, chestiunea timpului dedicat slujirii lui Dumnezeu în Biserică este întâi de toate o problemă spirituală a tuturor membrilor Bisericii. Liturgia este întotdeauna oglinda stării de sănătate spirituală a Bisericii. Ea ne indică nivelul nostru de credință, de nădejde și de iubire. De a ceea lupta este întâi de toate una spirituală, „nu împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva duhurilor răutății” (cf. Ef. 6, 12). Atunci când Mireasa, prin harul lui Dumnezeu, va crește în iubire față de Mire, orice diagnostic, încurajare sau mustrare ca acestea de mai sus nu-și vor mai avea rostul. Până atunci datori suntem să priveghem și să ne rugăm „căci spiritul este sârguitor, dar trupul neputincios”.

Pr. Florin Fodoruț